“Independența” Catalunyei – un exercițiu de gândire               

I.  Decredibilizarea discursului contestatar. “Teoriile conspirației”

Odata ce intelegi ca mass-media de sistem dezinformează cu bună știință referitor la cele mai importante evenimente ale zilelor noastre, există pericolul de a vedea conspirații la tot pasul chiar si acolo unde nu sunt. Generarea celor mai aberante terorii conspiraționiste, în scopul decredibilizării oricărui efort de cercetare serioasă este de altfel o tactică de dezinformare alimentată cu bună știință tocmai de factorii interesați ca evenimentele reale și cauzele acestora să fie trecute sub tăcere. Rezultatul? În loc ca teoria oficială să se confrunte cu un discurs contestatar unitar și coerent, ei îi sunt juxtapuse zeci de teorii, unele credibile și documentate, altele însă, cu mult mai aiuritoare decât însăși teza oficială. Ideile contestatare sunt prun urmare catalogate drept “teorii ale conspirației”, termen de altfel inventat de CIA în anii 1960 pentru a-i decredibiliza pe cercetatorii asasinării lui JFK.

Adeseori însă, adagiul roman “Cui prodest” sau “Cui bono”, adică “cui îi folosește” ne salvează și reușește să îndrepte cercetările în direcția potrivită. Încercați de exemplu să analizați, după 16 de ani, cui i-au folosit atentatele de la 11 Septembrie.

Atenția mi se îndreaptă spre recentul reviriment al mișcărilor separatiste europene, în special cele din Spania. Încerc să analizez obiectiv, fără să cad în capcana conpiraționismului. Spre deosebire de Iugoslavia sau de Orientul Mijlociu, unde sponsorii evenimentelor și miza acestora sunt lesne de deslușit, în cazul Spaniei lucrurile sunt mai complicate. Spania este membră UE, are de zeci de ani baze NATO amplasate pe teritoriul ei,  este în fruntea adoptării legislației LGBT, pe scurt se conformează cu rigurozitate agendei globaliste …. cam ca România în Est. Și atunci? Au deranjat spaniolii pe cineva? Se testează un model de reorganizare al Europei? Are cineva de câștigat din dezintegrarea unui stat național european sau vorbim pur și simplu de o întâmplare, de un orgoliu regional care își dă în petec?

II. Cadrul general al discuției

Acum șase ani, în cadrul Serilor Bănățene, am ținut o conferință initutlată „Societatea tradițională și dușmanii ei” în care arătam tactica globalistă de atac asupra oricărei forme de identitate colectivă (rasă, națiune etc) cu scopul de a elimina orice solidaritate de grup și de a menține doar două identități acceptabile – individul și umanitatea în ansamblul său. Ulterior, o analiză similară am auzit-o la Alexandr Dughin, care merge și mai departe, lărgind analiza spre probleme legate de trans-umanism și viitorul conflict dintre liberatea de a alege și individ.

În cadrul Serii Bănățene spuneam punctual, că identitatea regională poate fi (temporar) încurajată tocmai  de forțele globaliste pentru a distruge identitatea națională, concept (încă) mai puternic și deci mai periculos pentru inamic. Le spuneam, celor care au avut răbdarea să mă urmărească timp de o oră și jumătate, că nu trebuie să ne lăsăm manipulați într-un regionalism desuet, ambele identități, cea regională și cea națională fiind indispensabile supraviețuirii noastre în fața tăvălugului nivelator al globalismului.

Ulterior, încercând să analizez diverse mecanisme care au avut succes în fața globalismului, am ajuns la concluzia că statul este unicul sistem care dispune de forța necesară unei astfel de competiții. Statul, cu toate tarele lui, reprezintă forma superioară de organizare a unei națiuni, dispune de resurse economice imense prin comparație cu grupurile de indivizi, are capacitatea de a legifera și de a impune cu forța respectarea acestor legi. Trebuie doar să vrea să o facă. Însă potențialul rămâne.  De exemplu, un individ are șanse foarte mici de a se opune cu succes acțiunilor unei companii multinaționale – ex Bank of America, Exxon-Mobil, Gabriel Resources – care pot angaja oricând armate (nu numai de avocati). Și mai mici sunt șansele individului de a constesta cu succes organisme internaționale. Gândiți-vă de exemplu că v-ați judeca Dvs cu FMI sau cu Comisia Europeană!! Un stat însă, poate pune probleme.. Cu cât statul este mai mare și mai puternic, cu atât el reprezintă un pericol potențial mai mare.

III. Catalunya                         

Să revenim însă la ceea ce se întâmplă acum în Spania:

Date de plecare/ Ipoteze     

– Catalunya face parte din Spania de mai bine de 500 de ani

– În epoca modernă au existat constant mișcări autonomiste, ultimele încercări serioase fiind suprimate de Franco în anii ’30.

– Actuala monarhie spaniolă s-a succedat guvernului Franco in anii ’70, adică de mai bine de patruzeci de ani

– De la moartea lui Franco, catalanilor le-a fost acordată în progresiv o serie de drepturi colective între care recunoașterea oficială a limbii catalane, o largă autonomie bugetară și administrativă, iar Barcelona a fost promovată ca un oraș de importanță europeană și chiar mondială, inclusiv prin organizarea, cu sprijinul întregii țări a Jocurilor Olimpice în 1992.

Întrebări

-De ce a reizbucnit într-o formă destul de radicală puseul autonomist în Catalunia în anul 2017?

-Cine are nevoie de independența Catalunyei?

-Ce relevanță ar avea obținerea indepenenței unei regiuni care își dorește să rămână integrată în supra-statul UE?

Discuție – “Cui prodest”

Identificăm mai multe categorii de părți interesate/ afectate de acest proces:

Actorii europeni: 1. Catalunya, 2. Spania, 3. Celelalte state europene, 4. U.E.

Actori la nivel global: SUA, Rusia, China, Forțele globaliste

Să identificăm mai intâi cine are de piedut din actualul conflict?

  1. Cu siguranță Spania, care pierde sau cel puțin își antagonizează cea mai bogată regiune, Catalunia și riscă o destrămare totală a statului în contextul mișcărilor similare din nordul Spaniei, în special în Țara Bascilor.
  2. Alți perdanți semnificativi sunt statele naționale europene, a căror autoritate este pusă sub semnul întrebării, din cauza precedentului realizat. Mai mult decât atât, toate statele cu identități regionale puternice își pun problema dacă nu vor avea de întâmpinat probleme similare. Pe listă se află: Germania (Bavaria), Italia și chiar România.Prin promovarea unui concept identitar regional în competiție cu cel național se subminează însăși rațiunea de a fi “raison de etre” a guvernelor naționale și așa supuse unei presiuni din partea organismelor internaționale. Cine mai are nevoie de un guvern național în aceste condiții?

Cine are de câștigat?

  1. În primul rând organismele supranaționale și birocrații acestora, atât timp cât regiunile proaspăt devenite “independente”rămân sub-umbrela acestora. UE își găsește în sfârșit justificarea prin “moderarea conflictelor”, “aplanare”, “dialog”, “păstrarea legăturilor comerciale”.
  2. Agenda globalistă. Contrar primei impresii, conform căreia o agendă identitară este în detrimentul acestora, globaliștii sunt tentați să încurajeze orice element de natură să erodeze principalele concepte rivale – respectiv “națiunea” și forma superioară de organizare a comunității – “statul”. Pe principiul “divide et impera” identitățile regionale sunt încurajate atât timp cât ele pot fi folositoare în subminarea statului național. Cu cât statul este mai mare și mai puternic, cu este considerat mai periculos de către agenda globalistă care din această perspectivă poate fi descrisă într-o singură sintagmă: “ un singur stat global, fără granițe, fără națiuni”.

Alte consecințe asupra principalilor actori geopolitici la nivel global

Cine are de câștigat și de pierdut din slăbirea autorității statelor puternice ale Europei, precum Germania, Franța, Italia, Spania?

După părerea mea, cel puțin în primă fază,în afara Madridului, principalul perdant la scară internațională este Berlinul și capacitatea acestuia de a stabili în mod autonom legături bilaterale puternice cu alte centre de putere din afara Europei. Similar capacitatea Moscovei de a găsi parteneri puternici în statele europene este subminată.

În ceea ce privește Statele Unite, evenimentele din Catalunya se încadrează într-o agendă anti-Trump, majoritatea catalanilor fiind de altfel alegători de stânga.

Ce câștigă catalanii în urma declarării independenței? 

Se poate vorbi cu adevărat de o indepenență catalană atât timp cât regiunea (sau țara) ar rămâne membră într-o Uniune Europeană nereformată și în zona Euro?

Analizând suveranitatea Catalunyei în baza celor cinci criterii enunțate de Nikolai Starikov în cartea “Naționalizarea Rublei – Calea spre Libertatea Rusiei” constatăm:

Suveranitate teritorială: un teritoriu, un drapel, un imn recunoscut – Catalunya ar deține o formă de suveranitate teritorială, probabil integrată totuși unui mare spațiu european sub un regim de tip Schengen.

Suveranitate diplomatică: posibilitatea de a promova o politică internațională independentă. Catalunya ar urma să dispună de o suveranitate diplomatică relativă, coordonată cel mai probabil cu politica externă a UE și a NATO. Sunt posibile însă manifestări de voință unilaterale cum ar fi de exemplu, recunoașterea diplomatică a altor regiuni secesioniste de tipul Kosovo etc

Suveranitate militară: capacitatea de a respinge agresiunile externe și de a pedepsi eventualii agresori. Nu există niciun plan public de ieșire a Catalunyei din NATO, deci nu se pune problema dobândirii unei suveranități militare reale. La ora actuală, principalele baze militare străine de pe teritoriul spaniol sunt situate în sudul țării, în apropiere de Strâmtoarea Gibraltar, în special baza navală de la Rota.

Suveranitate economică: capacitatea de a dezvolta economia și comerțul în interes național. Catalunya ar dispune de o autonomie bugetară în cadrul UE, lucru de care se bucură însă și acum în cadrul  oferit de statul spaniol. Din punct de vedere al emisiei de monedă și al reglementării masei monetare aflate în circulație, atât timp cât vor rămâne în zona Euro, catalanii vor fi complet controlați de Banca Central Europeană, de Banca Reglementelor Internaționale și de marile carteluri bancare aflate în spatele acestor organisme, al Federal Reserve și al instituțiilor de la Bretton Woods. Din punct de vedere legislativ, directivele europene vor avea caracter imperativ pentru orice țară cu o legislație considerată ca fiind „armonizată” cu legislația UE.

Suveranitate culturală: La ora actuală catalanii dispun de toate drepturile de a-și folosi și promova propria limbă, atât în administrație cât și în învățământul public și privat la toate nivelurile. Prima limbă oficială a regiunii este catalana, înaintea spaniolei, în ea fiind emise toate reglementările oficiale, inclusiv instrucțiunile de circulație. Nu sunt de așteptat schimbări majore aici, decât, poate, o discriminare a limbii spaniole, care, probabil, ar dobândi un statut, de limbă “tolerată”, de importanță secundară. O adevărată suveranitate culturală, prin relansarea unei culturi național-europene, opusă globalismului nivelator de tip hollywoodian, este greu de imaginat însă în Catalunya, un port-stindard al stângismului liberal și al agendei LGBT pe teritoriul spaniol.

Sintetizând cele de mai sus, putem spune că, în afara satisfacerii pe termen scurt a unui orgoliu local, este foarte greu de admis o suveranitate de substanță a Catalunyei, atât timp cât aceast va rămâne parte din UE, zona Euro și a NATO iar din punct de vedere cultural, captivă (in)culturii de masă. Să fie însă acest orgoliu exagerat, unicul resort capabil să pună în mișcare o întreprindere atât de periculoasă cu consecințe greu de calculat pentru toți cei implicați?

O problemă care ar merita o cercetare mai detaliată ar fi posibila intrare în incapacitate de plată a statului spaniol și modul în care burghezia catalană încearcă să-și negocieze un “deal” separat, mai bun, cu creditorii acestuia. Venită către autor pe o filieră neo-marxistă, această ultimă idee poate explica într-adevăr entuziasmul păturilor de mijloc ale regiunii pentru o independență iluzorie, de natură însă să le asigure catalanilor conservarea temporară a unui nivel de trai decent, atunci când marii cămătari internaționali își vor cere tributul, cu dobânda unei istorii de peste 500 de ani, unei Spanii îndatorate și îngenunchiate.

Concluzie

Fie că vorbim de un orgoliu național capabil să răbufnească furibund fără motive imediate, de interese economice ale unor categorii sociale sau de o agendă globalistă pusă în mișcare în încercarea de a-și submina principalul inamic istoric – statul național, o conjunctură nefericită, “a perfect storm” pare să se fi abătut asupra Spaniei.

Într-un context mai larg, dezintegrarea statelor naționale europene, alături de încurajarea migrațiilor la scară nemaintâlnită spre Europa și America de Nord, concomitent cu promovarea urii între Occident și lumea islamică sunt incredientele pe baza căreia inamicii Tradiției încearcă reclădirea ordinii mondiale.

One comment

  1. Caius Ștefan Stepanescu

    Bună ziua,
    E foarte bine analizat, dar să vă mai dau niște detalii:
    1. Catalonia e parte a Spaniei de când există Spania.
    2. Catalonia nu a fost niciodată un stat independent, ci doar un condat al coroanei aragoneze. Coroană care cuprindea Regatul Aragonului, Regatul Valenciei, Regatul Mallorcăi și Condatul Barcelonei, cel din urmă fiind Catalonia.
    3. Catalanii nu sunt o etnie, sunt spaniolii născuți în Catalonia.
    4. Limba catalană e aceeași cu cea valenciană sau cu cea din Insulele Baleare.
    5. Guvernul (Generalitatul) Catalan are cea mai mare datorie la Guvernul Central.
    6. Doar 36% din catalani vor independența.
    7. Referendumul a fost ilegal.
    8.Franco a investit în Catalonia masiv, mai mult decât în orice altă regiune a Spaniei.
    9. Catalonia are cei mai corupți politicieni. Un exemplu elocvent e fostul lor președinte Jordi Pujol.
    10. Pe plan intern Mai mult de orgoliu național e vorba de bani, de spălare de bani, delapidare și scăparea politicienilor de sub vreo altă autoritate care să-i poată verifica. Evident și de taxarea de tip tranzacții internaționale, multe case de asigurări și bănci mari fiind catalane.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*