Barcelona, Bruxelles, Berlin – un exercitiu de gandire     


I.

Odata ce intelegi ca mass-media de sistem dezinformează cu bună știință referitor la cele mai importante evenimente ale zilelor noastre, există pericolul de a vedea conspirații la tot pasul, chiar si acolo unde nu sunt.

Generarea celor mai aberante terorii conspiraționiste, în scopul decredibilizării oricărui efort de cercetare serioasă, este de altfel o tactică de dezinformare alimentată cu bună știință tocmai de factorii interesați ca evenimentele reale și cauzele acestora să fie trecute sub tăcere. Rezultatul? În loc ca teoria oficială să se confrunte cu un discurs contestatar unitar și coerent, ei îi sunt juxtapuse  zeci de teorii, unele credibile și documentate, altele însă, cu mult mai aiuritoare chiar teza oficială. Ideile contestatre sunt prin urmare catalogate drept “teorii ale conspirației”, termen de altfel inventat de CIA în anii 1960 pentru a-i decredibiliza pe cercetatorii asasinării lui JFK.

Adeseori însă, adagiul roman “Cui prodest” sau “Cui bono”, adică “cui îi folosește” ne salvează și reușește să îndrepte cercetările în direcția potrivită. Încercați de exemplu să analizați, după 16 de ani , cui i-au folosit atentatele de la 11 Septembrie.

Atenția mi se îndreaptă spre recentul reviriment al mișcărilor separatiste europene, în special cele din Spania. Încerc să analizez obiectiv, fără să cad în capcana conpiraționismului. Spre deosebire de Iugoslavia sau de Orientul Mijlociu, unde sponsorii evenimentelor și miza acestora sunt lesne de deslușit, în cazul Spaniei lucrurile sunt mai complicate. Spania este membră UE, are de zeci de ani baze NATO amplasate pe teritoriul ei,  este în fruntea adoptării legislației LGBT, pe scurt se conformează cu rigurozitate agendei globaliste …. cam ca România în Est. Și atunci? Au deranjat spaniolii pe cineva? Se testează un model de reorganizare al Europei? Are cineva de câștigat din dezintegrarea unui stat național european sau vorbim pur și simplu de o întâmplare, de un orgoliu regional care își dă în petec?

II.

Cadrul general al discuției

Acum vreo 6 ani, în cadrul Serilor Bănățene, am ținut o conferință initutlată „Societatea tradițională și dușmanii ei” în care arătam tactica globalistă de atac asupra oricărei forme de identitate colectivă (rasă, națiune etc) cu scopul de a elimina orice solidaritate de grup și de a menține doar două identități acceptabile – individul și umanitatea în ansamblul său. Ulterior, o analiză similară am auzit-o la Alexandr Dughin, care merge și mai departe, lărgind analiza spre probleme legate de trans-umanism și viitorul conflict dintre liberatea de a alege și individ.

În cadrul Serii Bănățene spuneam punctual, că identitatea regională poate fi (temporar) încurajată tocmai  de forțele globaliste pentru a distruge identitatea națională, concept (încă) mai puternic și deci mai periculos pentru inamic. Le spuneam, celor care au avut răbdarea să mă urmărească timp de o oră și jumătate, că nu trebuie să ne lăsăm manipulați într-un regionalism desuet, ambele identități, cea regională și cea națională fiind indispensabile supraviețuirii noastre în fața tăvălugului nivelator al globalismului.

Ulterior, încercând să analizez diverse mecanisme care au avut succes în fața globalismului, am ajuns la concluzia că statul este unicul sistem care dispune de forța necesară unei astfel de competiții. Statul, cu toate tarele lui, reprezintă forma superioară de organizare a unei națiuni, dispune de resurse economice imense prin comparație cu grupurile de indivizi, are capacitatea de a legifera și de a impune cu forța respectarea acestor legi. Trebuie doar să vrea să o facă. Însă potențialul rămâne.  De exemplu, un individ are șanse foarte mici de a se opune cu succes acțiunilor unei companii multinaționale – ex Bank of America, Exxon-Mobil, Gabriel Resources – care pot angaja oricând armate (nu numai de avocati). Și mai mici sunt șansele individului de a constesta cu succes organisme internaționale. Gândiți-vă de exemplu că v-ați judeca Dvs cu FMI sau cu Comisia Europeană!! Un stat însă, poate pune probleme.. Cu cât statul este mai mare și mai puternic, cu atât el reprezintă un pericol potențial mai mare.

III.

Să revenim însă la ceea ce se întâmplă acum în Spania

Date de plecare/ Ipoteze     

– Catalunya face parte din Spania de mai bine de 500 de ani

– În epoca modernă au existat constant mișcări autonomiste, ultimele încercări serioase fiind suprimate de Franco în anii ’30.

– Regimul Franchist a fost înlocui la finalul anilor ’70 de actuala monarhie spaniolă.

– De la căderea lu Franco, catalanilor le-a  fost acordate în mod progresiv  dreptul la autonomie, administrativă, financiară și culturală.

Întrebări

De ce a reizbucnit într-o formă destul de radicală puseul autonomist în Catalunya în anul 2017?

Cine are nevoie de independența Catalunyei?

Ce relevanță ar avea obținerea indepenenței unei regiuni care își dorește să rămână integrată în supra-statul UE?

Discuție – “Qui prodest”

Identificăm mai multe categorii de părți interesate/ afectate de acest proces:

Actorii europeni: 1. Catalunya, 2. Spania, 3. Celelalte state europene, 4. U.E.

Actori la nivel global: SUA, Rusia, China, Forțele globaliste

 

Î: Să identificăm mai intâi cine are de piedut din actualul conflict?

R:

  1. Cu siguranță Spania, care pierde sau cel puțin își antagonizează cea mai bogată regiune, Catalunya și riscă o destrămare totală a statului în contextul mișcărilor similare din Țara Bascilor și Andalusia. Alți perdanți semnificativi sunt:
  2. Statele naționale europene, a căror autoritate este pusă sub semnul întrebării, din cauza precedentului realizat. Mai mult decât atât, toate statele cu identități regionale puternice își pun problema dacă nu vor avea de întâmpinat probleme similare. Pe listă se află: Germania (Bavaria), Italia, Belgia și chiar România.

Prin promovarea unui concept identitar regional în competiție cu cel național, se subminează însăși rațiunea de a fi, “raison de etre”, a guvernelor naționale și așa supuse unei presiuni din partea organismelor internaționale. Cine mai are nevoie de un guvern național în aceste condiții?

 

Cine are de câștigat?

  1. În primul rând organismele supranaționale și birocrații acestora, atât timp cât regiunile proaspăt devenite “independente”rămân sub-umbrela acestora. UE își găsește în sfârșit justificarea prin “moderarea conflictelor”, “aplanare”, “dialog”, “păstrarea legăturilor comerciale” etc.
  2. Agenda globalistă – “ un singur stat global, fără granițe, fără națiuni”. Contrar primei impresii, conform căreia o agendă identitară este în detrimentul acestora, globaliștii sunt tentați să încurajeze orice element de natură să erodeze principalele concepte rivale – respectiv “națiunea” și forma superioară de organizare a comunității – “statul”. Pe principiul “divide et impera” identitățile regionale sunt încurajate atât timp cât ele pot fi folositoare în subminarea statului național.

Dar principalii actori geopolitici la nivel global?

Cine are de câștigat și de pierdut din slăbirea autorității statelor puternice ale Europei, precum Germania, Franța, Italia, Spania?

După părerea mea, cel puțin în primă fază, în afara Madridului, principalul perdant la scară internațională este Berlinul. Prin potențarea Bruxellesului, Germaniei  i se subminează capacitatea de a negocia în nume propriu  legături bilaterale puternice cu alte centre de putere din afara Europei. Similar, capacitatea Moscovei de a găsi parteneri puternici în statele europene este subminată.

În ceea ce privește Statele Unite, evenimentele din Catalunya se încadrează într-o agendă anti-Trump, majoritatea catalanilor fiind de altfel alegatori de stânga.

Ce câștiga catalanii din toată această poveste?

În afara satisfacerii pe termen scurt a unui orgoliu local, cred că sunt foarte puține de câștigat de către catalani. În cadrul unei Uniuni Europene nereformate, “independeța” ar fi una iluziorie, directivele europene având caracter prioritar față de legislația națională. Autonomie financiară și culturală există deja în regiune, așa încât sunt foarte puține obiective de atins sub aceste aspecte.

O problemă care ar merita o cercetare mai detaliată ar fi posibila intrare în incapacitate de plată a guverenului spaniol și modul în care burghezia catalană încearcă de fapt să-și negocieze un “deal separat”, mai bun, cu creditorii statului spaniol.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*