Europa de Est în epoca post-modernă. Implicaţii geopolitice. Partea I

15465465465468Bizanț după Bizanț, Occident după Occident

„Bizanţ după Bizanţ” este formula prin care istoricul Nicolae Iorga descria aderarea culturală a ţărilor române, aflate sub conducere fanariotă la spaţiul cultural bizantin. Fenomenul se petrecea în secolele XVII-XVIII, adică la peste două sute de ani de la cucerirea Constantinopolului de către otomani, act care încheia din punct de vedere istoric ciclul glorios al Bizanţului.

La sute de ani de la căderea Bizanţului, intelectualitatea laică sau ecleziastă din Ţara Românească şi Moldova vorbea, predica, citea şi scria, tipărea, în greacă şi în slavonă, pictura şi arhitectura aveau reminiscenţe bizantine, iar domniile se negociau la Constantinopol.

Entuziasmul pentru Bizanţ şi lumea greacă, remarca just Iorga, este cu atât mai paradoxal cu cât, domniile pământene, de pe vremea marilor voivozi români, Mircea, Ştefan, Mihai fuseseră indubitabil mai legate de culturile apusene decât de lumea greacă, deşi impactul religios al ortodoxismului nu poate fi subestimat. Domnitorii moldoveni şi valahi din secolele XIV-XVI ne apar ca nişte prinţi apuseni, înarmaţi şi îmbrăcaţi aidoma contemporanilor lor central europeni. Cu atât mai anacronică pare retrăirea Bizanţului la sute de kilometri și la secole distanță aici în spațiu nostru.

La alte două secole distanţă, Estul European pare să reînnoade povestea nostalgică, dovedind un ataşament special pentru instituția Uniunii Europene, tot mai intens criticată în înseşi ţările care au constituit-o. În Germania, Franța, Italia, Spania, Grecia, Marea Britanie, Suedia, Austria curentele de opoziţie faţă de instituţia Uniunii Europene sunt tot mai puternice. Sunt atacate între altele, moneda unică, birocraţia ineficientă şi lipsa de responsabilitate în faţa cetăţeanului, şomajul în creștere îndeosebi în rândul tinerilor, dispariţia industriilor manufacturiere, calitatea tot mai proastă a educaţiei, vârsta de pensionare în creştere, imigraţia necontrolată şi copleşirea populaţiei autohtone, de alogeni care nu au nimic comun cu Europa şi tradiţiile ei, degenerarea morală şi dictatura corectitudinii politice.

La ea acasă, UE se zbate să supravieţuiască, realităţile vieţii de zi cu zi fiind mai convingătoare decât o presă de sistem şi „analişti politici” care vântură de zeci de ani viziuni mincinoase. Euro-scepticii, de orice coloratură, de la patrioţi naţionalişti la centrişti motivaţi economic până la stânga radicală câştigă procente în cam toate ţările din Vestul și Centrul Europei.

Meanwhile in Ukraine

Estul Europei confruntat cu propriile vicisitudini istorice de la invazia mongolilor la cea otomană, nu a reușit în secolele trecute să participe decât marginal la marile momente ale Europei, a ajuns să fie invitat sa participe la marșul civilizaţiei europene cam la momentul retragerii cu torţe spre cazarmă.

Cu entuziasmul neofitului, est-europenii se identifică entuziast cu un vis din trecut nu cu prezentul. Ca un paradox al geografiei, entuziasmul pentru Uniunea Europeana este cu atât mai mare cu cât mergi spre est! Între cauzele principale ale acestui entuziasm estic se numără: nivelul de trai precar, fricile care izvorăsc din trecut și neîncrederea în sine.

Frica de ruşi

Problema cea mai des pusă pe tapet de presa „mainstream” atât din ţările Occidentale cât şi de cea din Europa de Est adăpată la izvoarele adevărului occidental, este securitatea naţională. Sigur că la o analiză „la rece” este destul de greu de înţeles cum este sporită securitatea naţională prin aderarea la nişte organisme care atacă direct suveranitatea naţională. În subconştientul colectiv însă este atinsă o coardă sensibilă – ne păzim de ruşi, aceştia nu vor mai putea veni şi ocupa sau impune guverne marionetă, nu vor mai băga oameni în puşcării, nu vor mai putea lua cu japca bogăţiile Europei de Răsărit.

Această temă justifică un articol, dacă nu o carte, ea însăşi. Cum nu avem însă acest spaţiu vom încerca foarte pe scurt să atacăm câteva idei principale. În primul rând, mi se pare absolut incredibilă egalitatea pusă între ruşi şi sovietici, între victimă şi călău. Cum e posibilă translatarea vinei colective (în cazul în care am accepta că există aşa ceva) de la cei care au inventat şi implementat comunismul şi teroarea roşie la poporul decapitat de elite care a dat, probabil, chiar şi numeric cele mai multe victime sacrificate pe altarul roşu?!

Tot paradoxală mi se pare incapacitatea de a sesiza similitudinea intelectuală între „globalismul roșu” al sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX şi „globalismul neoconservator” al începutului de secol XXI. Aceleaşi origini troţkiste, acelaşi mod de implementare prin teroare, aceeaşi ură faţă de societăţile tradiţionale. Chiar aşa de repede să fi uitat Ucraina de Troţki şi Iagoda încât să-şi dorească integrarea în lumea construită după ideile lui Perle şi Wolfowitz?

Neîncrederea în sine

Totuşi, Rusia este o marotă. Este greu de înţeles cum partide care se declară naţionaliste sau de orientare naţională din Europa de Est preferă integrarea europeană în locul unei suveranităţi dobândite după sute de ani de suferinţe. Presupunând prin absurd că mâine Rusia ar dispărea de pe hartă, majoritatea populaţiei ucrainene sau româneşti ar vota mai degrabă integrarea în UE decât un regim de independenţă totală şi ar vota acest lucru nu din solidaritate umană sau din conştiinţa apartenenţei la familia naţiunilor europene, ci din considerente pragmatice, din neîncredere că prin propria muncă şi administrare ar reuşi să îşi ridice nivelul de trai la un nivel comparabil cu al vecinilor din vest. Acesta este adevărul dureros pe care noi, est-europenii, nu îndrăznim decât arareori să-l privim în faţă şi pe care îl falsificăm prin argumentul „securităţii naţionale”. Despre ce securitate naţională poate fi vorba în cazul Ucrainei când jumătate din populaţie se împotriveşte oricărei forme de organizare ostile Rusiei?

Câteva consideraţii economice

Economia, ca şi calculul raţional în sine, joacă în această piesă de teatru un rol secundar. Ca mai toate lucrurile importante în viaţă, subiectul integrării europene este unul abordat emoţional, nu logic, pe cifre. Acesta este şi motivul pentru care presa alocă foarte puţin spaţiu acestui subiect.

O abordare analitică ar demonta rapid orice perspective de creştere a bunăstării în spaţiul estic prin aderarea la UE. Reprezentanţii UE înşişi, puşi să nominalizeze produsele industriale ucrainene care ar avea căutare în spaţiul vest-european, tac mâlc. La fel UE spune pas ca şi atunci când i se cere ca şi contrapartidă la renunţarea la resursele energetice ieftine venite din Est o finanţare de 200 de miliarde de dolari, bani mulţi pentru un organism supra-naţional incapabil să gestioneze propriile economii, după cum o dovedesc experienţele portugheze, italiene, spaniole, greceşti – PIGS cum le spun frăţeşte anglofonii. Se oferă însă cu generozitate un miliard, probabil gazul pe care îl arde Ucraina în câteva zile de iarnă, iar pentru restul se arată calea împrumuturilor de la FMI. Reţeta acestora o cunoaştem de bună seamă: vânzarea proprietăţilor agricole individuale, închiderea industriilor locale pe motiv fie de neprofitabilitate, fie ecologic, în paralel cu cedarea resurselor minerale către multinaţionalele care nu respectă niciun criteriu ecologic, şomaj în masă, export de forţă de muncă spre Europa de Vest, totul în paralel cu şi mai importanta agendă culturală implementată de organismele asociate.

Nu aş fi adus economia în discuţie dacă nu intervenea din nou problema rusească. Cu ani în urmă, am participat la un seminar la care un reputat profesor universitar, membru în Consiliul de Administraţie al BNR, menţiona că în perioada comunistă, Rusia ar fi subvenţionat de facto economiile ţărilor CAER prin vânzarea materiilor prime la preţuri inferioare celor practicate pe plan mondial. La acea vreme m-am opus tezei respective susţinând că adaptarea rezonabilă, a economiilor Cehiei şi Poloniei la competiţia din UE prin comparaţie cu dezastrul din economia rusă, dovedeşte că acestea erau mai performante. Dar discuţia avea loc în epoca lui Elţin şi a oligarhilor…

Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*