O sută de ani de la revoluția bolșevică


Cuvântul editorului – la cartea N. Starikov – 1917 – Dezlegarea enigmei revoluției „ruse”

 

În cei o sută de ani care au trecut de la revoluțiile din 1917 cititorul de limbă română a avut acces la două surse de informare cu privire la evenimente: cărțile scrise în timpul regimului comunist și traducerile unor lucrări apărute în Occident. Autorii ambelor categorii menționate au ales să ignore un aspect esențial al istoriei: colaborarea dintre cercurile financiar-bancare și serviciile secrete ale puterilor apusene și liderii bolșevici, în perioada anterioară preluării puterii de către aceștia din urmă și imediat după aceea.

Rațiunea trecerii sub tăcere a colaborării este evidentă: comuniștii ar fi trebuit să explice de ce venerații lideri ai mișcării au beneficiat de importante subvenții, precum și de susținere informațională, militară și logistică din partea “dușmanilor de clasă”, în timp ce occidentalii s-ar fi văzut nevoiți să explice de ce au finanțat mișcările revoluționare subversive într-o țară aliată, devenind părtașii celor care au lichidat mai întâi monarhia și, ulterior, întreaga elită a societății ruse. Mai mult decât atât, recunoscând sprijinul acordat lui Lenin, Troțki & Co, occidentalii ar fi acceptat nu numai complicitatea la trădarea unui aliat și la asasinarea familiei regale, ci și la consecințele din anii următori – milioanele de morți ai Războiul Civil și ai represiunilor care i-au urmat.

O posibilă a treia categorie de autori, cea a emigrației ruse “albe”, s-a văzut la rândul ei nevoită să se supună rigorilor exilului, evitând adesea subiectele prea sensibile pentru “onorabilele” lor gazde. Acestei cenzuri auto-impuse i s-a adăugat lipsa informațiilor, bolșevicii fiind deosebit de atenți cu ștergerea urmelor din arhivele țariste, în timp ce în Occident accesul la arhive a rămas în mâna acelorași decidenți ca și acum o sută de ani. În fine, o altă piedică pentru o bibliografie solidă asupra legăturii bolșevici-occident, venită pe filiera “emigrației ruse”, constă în obstacolele ideologice și dramaticele experiențe personale care au limitat capacitatea refugiaților ruși de a analiza diferitele tendințe și schisme existente în sânul elitelor bolșevice.

Și totuși, fără a cerceta legăturile liderilor revoluțiilor “ruse” cu lumea occidentală, importante aspecte ale istoriei rămân inexplicabile: din ce bani trăiau revoluționarii de profesie, capabili să organizeze atentate după atentate împotriva monarhilor ruși și a miniștrilor acestora? Cine a finanțat și a organizat logistic importurile de arme, livrate de pe nave direct în porturile rusești? Cine finanța propaganda anti-monarhică din presa rusească, alimentând cele mai aberante zvonuri și instigând la revoluție? De ce Lenin, Troțki sau Litvinov au primit întodeauna azil în țările occidentale, iar dacă temporar au fost arestați, au fost imediat eliberați la intervenția unor autorități superioare? Din ce bani au trăit acești lideri în exilul lor elvețian, american, francez sau britanic, înainte de izbucnirea războiului mondial? Cum se face că bolșevicii au permis emigrarea fără restricții a întregii familii a presupusului lor dușman Kerenski? De ce Troțki, avocatul revoluției permanente, s-a refugiat tocmai în Statele Unite, simbolul capitalismului global, după mazilirea sa de către Stalin? De ce bolșevicii, ajunși la putere, au semnat contracte extrem de avantajoase în favoarea dușmanilor de clasă occidentali, cedându-le acestora atât rezervele de aur ale Rusiei, cât și concesiuni aurifere și petroliere uriașe[1]?

În lipsa unui răspuns logic la astfel de întrebări, asupra aspectelor controversate s-a așternut tăcerea, istoricii oficiali, atât cei din lagărul de Vest cât și cei din Est, preferând să ignore indezirabilul[2]. Iată însă că, odată cu prăbușirea comunismului în anii ’90, apare o nouă generație de istorici ruși, care, eliberați de corsetul ideologic, sunt capabili să abordeze subiectele odinioară tabu, oferind informații și analize inedite despre tragedia dispariției Rusiei pravoslavnice și a nașterii URSS. În noua generație de istorici și geopoliticieni ruși Nikolai Starikov face figură aparte prin dinamica stilului literar și prin ineditul informației furnizate publicului într-un format mai degrabă atractiv decât scolastic. În cărțile sale, cu tiraje ce domină secțiunile non-fiction ale librăriilor din fostul spațiu sovietic, Starikov îmbină, asemenea unui scriitor de romane polițiste, informația istorică și anecdotica cu deducția logică, cititorul fiind adesea lăsat să tragă singur concluziile asupra legăturilor de cauzalitate între diversele date prezentate.

Pentru Starikov, ca și pentru întreaga școală geopolitică rusă, istoria se scrie ca o continuă luptă între puterile maritime/comerciale și marele spațiu continental eurasiatic. Odată cu înfrângerea Franței în războaiele napoleoniene, acest mare spațiu continental este dominat de către Imperiul Rus, care asigură stabilitatea coalițiilor pe continent, înfrânge revoluțiile de la 1848-1849 și elimină pas cu pas Imperiul Otoman din Sud-Estul Europei. Expansiunea economică a Rusiei și explozia sa demografică, concretizată și într-o migrație spre sud și est, pune sub semnul întrebării prevalența britanică în India și chiar în China, abuzată și forțată să își drogheze populația prin cele două Războaie ale Opiului.

Strategiile prin care Imperiul Britanic, cel deasupra căruia soarele nu apune niciodată, încearcă să-și asigure dominația mondială eliminând rivalul geopolitic rus îmbracă forme multiple: acțiunea directă – prin declanșarea Războiului din Crimeea, sprijinirea unor rivali regionali a căror acțiune să “sugrume” Rusia asemeni unui șarpe anaconda, blocarea accesului spre strâmtori și mările calde – ex. Tratatul de la Berlin, care a blocat accesul Rusiei la Bosfor sau intervețiile în Persia și Afganistan – și acțiunea indirectă – prin susținerea acordată tuturor mișcărilor revoluționare capabile să submineze din interior Imperiul Rus.

În cadrul strategiei puterilor maritime de sprijinire și finanțare a unor rivali regionali pe care să îi contrapună principalei puteri continentale putem aminti și susținerea britanică pentru Imperiul Otoman sau ajutorul acordat Japoniei cu ocazia Războiului Ruso-Japonez din 1905 de către băncile americane, în special Kuhn, Loeb & Co.[3]

Similar, Starikov argumentează asupra implicării engleze în ascensiunea lui Bismarck și încurajarea de către anglo-saxoni a unificării Germaniei, cu scopul creării unei contraponderi central-europene la Rusia[4]. Cunoscând prea bine factorii care i-au favorizat ascensiunea și țelul ultim al acestora, “cancelarul de fier” și-a avertizat întodeauna compatrioții împotriva oricărei acțiuni anti-ruse[5], principiu ignorat cu consecințe devastatoare atât de Kaiserul Wilhelm al II-lea, cât și de Adolf Hitler, de altfel un admirator declarat al Imperiului Britanic[6].

La începutul secolului al XX-lea, harta lumii prezintă următorul tablou: Europa de Vest, Africa și Asia dominate de imperiul britanic și cel francez, controlate la rândul lor de aceleași forțe ale oligarhiei financiar-comerciale, odată cu înfrângerea lui Napoleon. În America, forțele marelui capital se consolidează, înființând în 1913 Sistemul Federal de Rezerve, a treia bancă centrală a Statelor Unite, urmașa de facto a Băncii Angliei.[7] În plus, Doctrina Monroe excludea amestecul oricărei puteri europene în emisfera vestică, asigurând controlul SUA asupra Americii de Sud. Luând în considerare rapida expansiune spre Pacific a SUA, înfrângerea Spaniei în Războiul Hispano-American, colonizarea integrală a Indiei și umilirea Chinei de către britanici, putem vorbi de o dominație cvasi-universală a forțelor maritime/comerciale/atlantiste. În fața dominației complete a acestora stăteau doar două forțe: Germania, cea mai mare putere economică și militară a Europei – și Imperiul Rus, de o dimensiune colosală – de la Varșovia la Gurile Dunării și de la Vladivostok până în Iran.

Geniul politic englez a constat în a face ca aceste puteri să se lupte între ele în loc să formeze o alianță continentală capabilă să rivalizeze cu imperiul maritim anglo-american.

 

Promițându-i Germaniei, pe de o parte, neutralitatea sa în cazul declanșării unui conflict cu Rusia și alimentând, pe de altă parte, orgoliile politice rusești și loialitatea față de Serbia, Anglia reușește declanșarea marelui conflict continental ce avea să ducă la anihilarea Puterilor Centrale și la slăbirea Rusiei.

După trei ani de lupte, la începutul anului 1917, sfârșitul Războiului Mondial părea iminent. La masa tratativelor de pace, Rusia urma să stea în rândul puterilor victorioase, cerându-și ceea ce îi fusese promis la intrarea în război: strâmtorile și Constantinopolul. Acesta este momentul în care începe cartea lui Nikolai Starikov. Teza acestuia poate fi sintetizată într-o singură frază: Revoluția din 1917 a fost declanșată de englezi prin agenții lor, pentru a evita ceea ce pentru ei ar fi echivalat cu o catastrofă geopolitică – dobândirea strâmtorilor (deci a preeminenței în Balcani și în Mediterana de est) de către Rusia.

Odată asasinat Rasputin, unul dintre cei mai înfocați susținători ai păcii, un mecanism infernal de dezagregare a marelui imperiu este pus în mișcare. În el, figurile unor agenți ai unor puteri străine precum Kerenski sau Troțki[8], oportuniști și profitori de geniu, lipsiți de scrupule precum Lenin se amestecă cu eroi tragici precum generalul Kornilov sau Țarul Nicolae al II-lea și acestea toate cu cele ale milioanelor de oameni sacrificați pe întreg teritoriul Rusiei. Roata Roșie, despre care vorbea Soljenițîn, mașinăria prin care Kerenski trebuia să pregătească terenul pentru Lenin și Troțki, fusese pusă în mișcare…

.. și, totuși, Starikov susține că în ciuda dezastrului provocat marelui rival geopolitic “aliații” au mizat greșit. Dar explicațiile pentru acest punct de vedere le amânăm pentru un volum viitor.

 

În încheierea acestui preambul, atragem atenția asupra multiplelor implicații pe care tezele enunțate în carte le prezintă pentru istoria României. Între acestea: trădarea de către englezi a aliatului rus și provocarea cu bună știință a stărilor revoluționare în rândul armatei acestuia a avut drept consecință prăbușirea întregului Front de Est, inclusiv a porțiunii apărate de armata română. De la eroicele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care au murit, luptând cot la cot, soldații români și ruși se împlinesc… tot o sută de ani.

 

Editorul

 

Timișoara, Noiembrie 2017

 

[1] Starikov menționează între altele, contractul de achiziție de „locomotive” din Suedia sau concesiunea auriferă Lena Gold drept modalități prin care Lenin & Co și-au răsplătit sponsorii occidentali imediat după accederea la putere. Starikov N. (2017), Naționalizarea Rublei – Calea Spre Libertatea Rusiei, Frontiera, Timișoara

[2] O rară excepție o constituie lucrarea economistului britanic Antony Sutton, „Wall Street și Revoluția Bolșevică”, Ed. Anacronic 2017

[3] Valoarea finanțării acordate Imperiului Japonez de către Kuhn, Loeb & Co. a fost de aproximativ 200 milioane de dolari (peste 33 miliarde de dolari în dolari 2016). Se estimează că Jacob Schiff, directorul Kunh, Loeb & Co. a finanțat jumătate din efortul de război japonez. „Schiff, Jacob Henry”. Dictionary of American Biography. New York: Charles Scribner’s Sons. 1928–1990. pp. 430–432.

Pentru o analiză mai detaliată recomandăm și articolul lui Kerry Bolton, Wall Street & The November Bolshevik Revolution: https://www.counter-currents.com/2013/10/wall-street-and-the-november-1917-bolshevik-revolution/

[4] https://www.youtube.com/watch?v=q5ifQLCCkoA

[5] „Secretul politicii? Un tratat bun cu Rusia” – Otto von Bismarck

[6] Hitler cunoștea prea bine strategia britanică, declarând la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial „eu nu sunt englez să câștig războaie folosind sângele altora” – argumentând astfel nevoia unui efort de război și a unor sacrificii din partea Germaniei. Starikov, în „Cine l-a împins pe Hitler împotriva lui Stalin”, argumenteză că Hitler a ajuns să-și ignore propriile cugetări, alegând să atace URSS în folosul și la îndemnul… britanicilor.

[7] Pentru mai multe informații referitoare la relația între FED si Banca Angliei vezi Starikov N. (2017) ibid

[8] Amândoi și-au găsit sfârșitul pe continentul american

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*