Spre o criză a datoriilor

Ne îndreptăm cu pași grăbiți spre o criză majoră a datoriilor. Așa cum am mai scris, în anii ’80 o criză similară a pus pe butuci economiile țărilor îndatorate în dolari, între care și România lui Ceaușescu. După un deceniu de acces la credite ieftine, un cumul de factori au adus țările din Europa de Est și America Latină în incapacitate de plată. Între cauze: (1). renunțarea la paritatea fixă aur-dolar prevăzută de Sistemul de la Bretton Woods (adică default-ul SUA, aruncat pe spatele celorlalte țări, (2). cele două șocuri petroliere și ca o consecință a (1)+(2) = (3). inflația globală urmată de (4). o urcare abruptă a dobânzilor la dolari.

În termeni reali, ca o consecință a dobânzilor mărite, România s-a confruntat cu obligația de a plăti sume anuale de trei ori mai mari în 1982 față de 1977.

Atunci însă situația internațională era alta. Statele Unite aveau forță suficientă să exporte deficitele bugetare și comerciale, adică aveau suficientă forță ECONOMICĂ ȘI MILITARĂ încât să își oblige partenerii comerciali să își plaseze cu toții excedentele în hărtii emise de statul american. Deal-ul era: te lăsăm să ne vinzi petrol (Arabia) sau mașini (Japonia) dar banii obținuți trebuie să îi plasezi în titluri americane.

Acum lucrurile încep să se împută în sensul că lumea fuge de hârtiile tipărite de statele occidentale, cu toate că dobânzile oferite sunt la maximul ultimilor 20 de ani. Dacă voi avea timp în zilele viitoare vom vorbi despre consecințe. După cum vedeți, nu vorbim de o criză locală, generată de români, ci de o problemă sistemică. Chiar și așa, dacă nu aveau nevoie de noi pentru criza ucraineană acum ne-ar fi pus pielea în băț.