Două rânduri despre milionarii și pârliții anilor 90

Acum câteva zile a murit Viorel Păunescu, fost președinte al clubului de fotbal Steaua. Dumnezeu să-l ierte! Nu aș fi scris aceste câteva rânduri despre el dacă nu aș fi văzut pe un site de sport (da mai citesc așa ceva) un interviu cu Mitică Dragomir care își amintea cum sărmanul Viorel Păunescu se sacrificase și la insistențele lui Cristian Gațu adusese de acasă 15 milioane de Euro ca să susțină clubul de fotbal. La un moment dat, banii băgați în fotbal au fost atât de mulți încât fratele Păunescu ajunsese să sărăcească, așa că toată lumea implicată la Steaua a fost de acord ca Gigi Becali să preia clubul. Cam asta era ideea interviului.

Nu vreau să reiau pe larg istoria fraților Păunescu pentru că ar trebui să scriu prea mult. Vreau doar să amintesc că în anii 90, frații ăștia au primit credite de la Bancorex în valoare de peste 200 (DOUĂ SUTE) de milioane de dolari, din acești 200 se pare că au returnat vreo 20. Restul – canci, au rămas în pușculița lor, pe post de economii. De acolo, din porcușorul lor, au scurs niște mărunțiș și la fotbal, deși probabil mult mai puțin decât cifrele aruncate acum la momentul necrologului. Cei mai tineri s-ar putea să nu realizeze ce însemnau 200 de milioane de coco în anii 90 așa că ofer un exemplu: în Timișoara pe atunci cumpărai un apartament de bloc cu 10.000 de mărci, aproximativ 5000 de dolari. Așadar, banca de stat Bancorex înainte de a intra în faliment le-a dat fraților Păunescu echivalentul a 40.000 de apartamente, un oraș întreg. Asta este scara la care s-a furat în România anilor 90. Ăștia sunt oamenii care în loc să fie duși la canal, așa cum ar merita, sau împușcați pentru subminarea economiei naționale, așa cum ar merita x 2, ne sunt acum prezentați ca modele de antreprenoriat și culmea nesimțirii (!!!), de filantropie.

Atunci când se tipăresc bani din nimic, când banca îți dă ție bani în timp ce restul societății e alcătuită din pârliți care abia au bani de întreținere, sigur că poți să cumperi hoteluri, uzine, spații comerciale care se scot „la privatizare”.

Închei cu un contra-exemplu. Cam în aceeași perioadă în care frații Păunescu primeau cele 200.000.000 USD de la Bancorex, în România mocnea un foc cu potențial de incendiu major. La Brașov, UDMR-ul întrunit în congres pedala puternic pe ideea autodeterminării. Trecuseră doar câțiva ani de la violențele de la Târgu Mureș. La ambasada americană pretențiile UDMR erau văzute în general favorabil. Un cunoscut al meu, aflat temporar în zona de decizie a Convenției Democrate, variantă politică văzută la rândul ei favorabil de ambasadă, argumenta însă convingător împotriva autodeterminării cerute de UDMR. A fost invitat la o cafea, i-au fost ascultate argumentele și ulterior trimis pentru câteva zile la o întrunire în Statele Unite, la Atlanta, unde în prezența fostului președinte Jimmy Carter urma să se arbitreze disputa. Cum cunoscutul meu nu avea bani, americanii i-au dat ei 100 de dolari. Colegii de partid i-au făcut un costum nou. Așa a plecat omul în SUA unde argumentele lui se pare că au convins. Rezultatele, bune sau rele, țin până acum: UDMR-ul ajunge mereu în parlament și primește niște ministere, își face miș-mașurile personale, își împinge cu obstinație agenda folosindu-se de puterea judecătorească, dar scandal nu a ieșit. Și e foarte bine și foarte important că nu a ieșit.

Cum i-a mulțumit statul român persoanei în cauză? La Otopeni, vameșii au vrut să-i oprească blugii cumpărați pentru copil din cei 100 de dolari primiți de la americani. Când au văzut că iese scandal s-au mulțumit să fure doar o cutie de ciocolată: „că doar nu putem pleca cu mâna goală”, chiar așa se pare că s-ar fi exprimat.