Textul de mai jos a fost scris de Mircea Eliade, în 1930, după vizita la Peshawar, actualmente în Pakistan, învecinat cu Pasul Khyber, poarta de intrare a Afghanistanului. S-a schimbat ceva de atunci? Sublinierile îmi aparțin.
„Trebuie să fim foarte prudenţi, căci şi în Peshawar există starea de asediu. După ora şase nimeni nu mai are voie să iasâj în oraş. („Cu mine se poate, ne linişti el, pe mine mă cunosc toţi aici şi n-are niciunul curaj să mă împuşte !”). De altfel, | marele pericol e să nu fim răpiţi în timp ce ne-am plimba prin împrejurimile cetăţii. Afganii obişnuiesc să răpească pe orice european întîlnit singur, ca apoi să ceară un preţ extraordinar de ridicat guvernului britanic pentru liberarea prizonierului. Mai e ceva : nu trebuie niciodată să te vadă înarmat prin bazar. Ar socoti aceasta o injurie şi cît ai clipi din ochi scandalul e gata. Nu trebuie să ne neliniştim de toate împuşcăturile pe cari le vom auzi în timpul nopţii ; aşa se amuză afganii, trăgînd cu pistolul prin bazar.
Frigul de dimineaţă începu să se înmoaie. Pornim prin bazar întovărăşiţi de gazda noastră. Mulţime cum rareori întîl- j neşti, chiar în cel mai oriental dintre oraşele indiene. Şalvari vărgaţi, turbanele cari lasă moalele capului descoperit, papuci ‘ de toată frumuseţea. Şi cîte triburi îşi dau întîlnire în tîrgul acesta care concentrează tot ce calea regală din Bokhara în Kabul a adunat în miresme, bijuterii şi ţesături din păr de cămilă ! Zadarnic aş încerca să zugrăvesc marea aceea de trupuri înalte şi vînjoase, aspectele acelea şmechere şi inocente în acelaşi timp, oameni cari sînt în stare să-şi dea viaţa pentru tine şi să te vîndă a doua zi pe două parale. Kahulii sînt renumiţi în toată India pentru meseria lor de zarafi haini. Celelalte triburi afghane, majoritatea războinice, au alte slăbiciuni răpesc. Răpesc mai cu seamă femei, dau foc şi trag cu pistolul în orice, la cea mai mică ceartă. în privinţa aceasta, clanurile afrizilor din trecătoarea Khyber nu se deosebesc întru nimic de cele de dincoace de frontieră. Am întîlnit, în jurul Peshawaruîui, oameni din cele mai aspre triburi : zakka khel şi kuki khei, coborîţi din munţii Afganistanului, dinspre piscul Tartara, cel de o frumoasă ascuţime, dezolantă, blestemată. Pe oamenii aceştia aş vrea să-i vedeţi ; oameni care fug douăzeci de kilometri cu pieptul zdrenţuit de gloanţe ca să poată muri pe pămmtul lor, pe stîncile lor.
Intrăm într-o cafenea. D. Perris ne prezintă cîţiva refugiati, partizani de ai regelui Ammanulah. Slabi, prăpădiţi, temîn-du-se şi de umbra lor. Young intră în vorbă, cu puţina lui persană pe care o ştia. Perris ne arată casa din faţă ; de aici se recoltează marile virilităţi ale provinciei de frontieră, pentru a fi împrumutate oraşelor din centrul Indiei, unde moravurile sînt mai austere şi alegerea mai anevoioasă. Nu ni se dă voie să intrăm în casă, dar Perris ne lămureşte cum stau lucrurile. E o sală mare, cu un balcon circular deasupra, acoperit de o perdea. Acolo sus stau femeile : văduve din alte oraşe, bogătaşe, cu aplecări trupeşti nesăţioase. Jos, în sală, se află o masă şi scaune. Vin feluriţi candidaţi, cu deosebire din triburile puţin războinice, oameni leneşi, bine hrăniţi, cărora le plac muzica, vinul, femeile. Bărbaţii aceştia sînt întîi bine dispuşi de o sumă de lucruri agreabile, din sală, între alte cîteva dansatoare goale. Şi, în culmea entuziasmului, ei se apropie de masă şi fac dovada proporţiilor lor masculine. Nu se întîmplă nici orgie, aşa cum circulă svonuri prin alte oraşe, ne asigură Perris. Totul G pur demonstrativ. Bărbaţii sînt angajaţi printr-un ceremonial foarte simplu. Urmează detalii cari nu pot fi comunicate. Studiile etnografice ale domnului Perris sînt pline de surprize. Ne spune, de pildă, cît e de primejdios să asişti la dansurile curtezanelor. Se apleacă spre urechea noastră (deşi vorbim englezeşte şi nu-L putea înţelege nimeni din cafenea) şi ne mărturiseşte că toate dansurile acelea se termină într-o odaie bine căptuşită cu ţesături scumpe şi moi. Fireşte. Dar ceea ce e dezagreabil, e faptul că de multe ori auzi scandal în faţa uşii şi trebuie să te furişezi pe podea (niciodată nu trebuie să umbli printr-o odaie care are ferestre) şi să tragi cu pistolul prin uşă. Cîteodată, lucrurile nu se opresc aici. Scandalagiii pun foc — sau ameninţă că pun foc — şi trebuie să ie^i, aşa cum te-a surprins ceasul, şi să descarci toate gloanţele : în aer, fireşte. Nu prea se omoară oamenii în Peshawar. Dar, de dragul detunăturilor războinice, trag unii într-alţii pînă ce termină cartuşele. E o minune să vezi afgani entuziaşti descăreîndu-şi carabinele ţinute într-o singură mină, ca şi cum s-ar juca cu o puşcă de copil.
Cine vrea să viziteze trecătoarea Khyber şi să străbată în Afghanistan (cîteva zeci de kilometri, numai), trebuie să ceară permisie de la agentul britanic din localitate, însărcinatul de afaceri al frontierii indo- afghane. Numai marţea şi vinerea se pot face asemenea călătorii. In noiembrie 1930, frontiera era închisă : o nouă revoltă a Afrizilor. (Se încercau atunci, cu
cîtâ eficacitate s-a văzut pe urmă, luptele aeriene contra triburilor insurecte. Bieţii afghani se ascundeau prin toate peşterile…). Totuşi, dacă obţinem asigurarea unui şef afghan din India, garanţia lui că ni se va da o caravană de apărare — agentul britanic nu se opunea să ne elibereze paşaportul de trecere.
Două zile le-am pierdut ca să obţinem formalităţile. A treia zi am luat trenul pentru frontieră, spre Landi Khotal. Sînt mai puţin de 40 kilometri, dar are 32 de tunele. Ce extraordinare privelişti, caravanele acelea înarmate cari urcă munţii pe sub forturi, piscurile acelea zimţuite, zidurile forturilor Aii Masjid, Jamrud, Landi Khotal. Afghanistanul îţi apare în cel dinţii ceas ca o cetate ruinată, cu metereze agăţate de cer, pe acolo unde numai vulturii ajung. Valea aceea strimtă, pustie, trista. — pe unde urcă trenul, de la Laîabegh pînă la Landi Khotal — pare o punte de castel medieval. Pereţii de stîncă roşcată se înalţă deoparte şi de alta ca două ziduri ameţitor de înalte. E frig pe aici, frig şi vînt. Caravanele nu mai au aspectul lor degajat şi decorativ din Rajputana, din deşertul Bikaniralui. Oamenii sînt bine îmbrăcaţi în scurteici de culoarea sacului, turbanele sînt bine aduse pe grumaz şi carabinele se leagănă în pasul cămilelor.
Aid, la Landi Khotal, aflăm că nu putem trece frontiera. Caravanele au fost atacate, oamenii măcelăriţi. Refugiaţi de la Kabul au adus vestea răscoalei triburilor vecine Belucista-nului. Se concentrează trupe în toate forturile. Totuşi, dacă am avea o gardă afghană… Dar de unde să scoţi o gardă af-ghaoă ?
Tremurăm de-a-binelea. Ieşim din gară să privim mai bine împrejurimile, piscurile fără nori. Un soldat ne aduce imediat înapoi : este primejdioasă orice ieşire din zona militarizată a căii ferate. Ne întoarcem. Scrisoarea lui Perris nu face mare lucru. Trebuie să găsim o gardă.
Atunci hotărîm să ne reîntoarcem în Peshawar şi să ne împrietenim cu protectorul lui Perris, un şef de trib din apropierea lui Takt-iBahi. Hotărîrea am luat-o repede. Ajungem la Peshawar la căderea serii. Direct la gazda noastră, căruia îi comunicăm ultimele evenimente.
A doua zi, după o serie de aventuri pe care le voi povesti altădată părăsim Peshawarul spre Durgai.”
