Presa occidentală (!) l-a etichetat pe Aleksandr Dughin drept ideolog al lui Putin. Este corectă această etichetă?
Fragment din cartea Alchimie și Katechon
Conceptul imperial și definiția „marele spațiu” creează o falie între neo-eurasianism și doctrina oficială a Kremlinului. În opinia noastră diferențele nu țin de formă, ci de substanță și ele se transpun inclusiv în recomandări făcute cu privire la acțiuni concrete ce vizează politica externă a Rusiei. Calificativul de „ideolog al lui Putin” acordat lui Alexandr Dughin de către presa occidentală poate însemna ori o cunoaștere superficială a doctrinelor acestuia, ori o alegere deliberată a geopoliticianului rus ca țintă pentru contra-propagandă. Actuala doctrină de politică externă a Federației Ruse pare să țintească prezervarea statu quo-lui. Acțiunile directe sunt limitate la zone considerate de interes strategic, evitându-se angrenarea țării în conflicte majore. Prin prisma experiențelor de la 1905, 1917 și din anii 1980, atunci când nemulțumirile interne au fost amplificate de implicarea țării în conflicte externe de anvergură, conducând în cele din urmă la disoluția statului, doctrina Putin susține evitarea sau amânarea conflictelor majore în paralel cu un joc de șah global, în care sunt atacate, cu implicare limitată, punctele slabe ale inamicului. Acolo unde o soluție favorabilă nu poate fi atinsă imediat conflictele sunt înghețate, ocupându-se însă poziții strategice.
În cazul Rusiei nu se poate vorbi despre izolaționism, concept aplicabil mai degrabă Statelor Unite, o țară ale cărei granițe sunt clar determinate de cele două mari oceane ale lumii la răsărit și la apus și de Rio Grande la miazăzi. Mai mult decât atât, discrepanța dintre potențialul demografic, militar și economic dintre SUA și cei doi vecini continentali, au făcut ca în cazul acestei țări riscul unei invazii asupra acestei țări să fie inexistent și au creat premisele extinderii ideii de „mare spațiu” către întreaga emisferă occidentală prin doctrina Monroe. Spre deosebire de marele spațiu american, cel eurasiatic nu a beneficiat de avantajul unor determinări geografice la fel de exacte. Granițele naturale între marile bazine demografice european, chinez, indic sau semitic, fiind imprecise, Eurasia a fost în permanență o zonă de migrație și invazii, în care izolarea de restul oicumenei a fost imposibilă. Chiar dacă s-ar face abstracție de competiția din epoca modernă cu puterile atlantiste, teoria geopolitică rusă ar fi trebuit să țină seama de istoricul invaziilor – mongoli/ tătari dinspre est, otomani dinspre sud și respectiv – teutoni, polonezi, suedezi, francezi, germani dinspre vest. Într-un astfel de mediu dur, în care supraviețuiesc cei mai puternici, filosofia țarului Alexandru al III- lea care declara că „Rusia are doar doi aliați – armata și flota” pare cea mai potrivită. Chiar și aparența unei slăbiciuni poate determina o invazie, iar forța militară este o necesitate defensivă.
În condițiile de mai sus, marea dificultate a geopoliticii rusești a fost fixarea unor hotare clare între interesele naționale legitime/ defensive și o politică imperială /ofensivă. Această dilemă nu este soluționată nici la ora actuală, ba mai mult ea este îngreunată semnificativ de faptul că prăbușirea Uniunii Sovietice a lăsat peste 25 de milioane de ruși în afara granițelor Federației Ruse. În același timp, în interiorul federației au rămas minorități musulmane cu trecut rebel, cum sunt cecenii. În astfel de condiții este extrem de greu de determinat, inclusiv pentru propria opinie publică, care din acțiunile militare sunt justificate, având un scop eminamente defensiv și care sunt acțiuni neo-imperiale, ofensive. Această dificultate majoră este ilustrată de paradoxul intervențiilor militare din Cecenia – desfășurate în interiorul granițelor federației, așadar cel puțin în teorie defensive, chiar dacă desfășurate într-un teritoriu ostil, respectiv al celor din Crimeea și estul Ucrainei – teoretic ofensive, însă desfășurate în areale cu populație rusofonă.
Definirea granițelor naturale ale Rusiei l-a preocupat pe Alexandr Soljenițîn care în Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX este extrem de critic nu numai față de trecutul comunist al URSS ci și față de imperialismul premergător acestuia, pe care îl consideră nejustificat și dezastruos pentru populația Rusiei. Pentru Soljenițîn frontierele naturale sudice sunt obținute odată cu pacea de la Iași de la 1791: Marea Neagră, inclusiv Crimeea, Nistrul; cele din Nord și Est – Oceanul Înghețat , respectiv – Pacificul, fiind atinse deja în secolul al XVIII-lea. Asemenea lui Lomonosov care avertizase că „împotriva Europei Occidentale nu trebuie să purtăm decât un singur fel de război: de apărare”, Soljenițîn este cu totul opus ideii de imperiu și de leadership mondial:
„Există o totală incompatibilitate între scopurile urmărite de un mare imperiu și sănătatea morală a poporului. Ce ne trebuie nouă această adunătură pestriță? Pentru ca rușii să-și piardă fizionomia lor unică? Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el. N-avem nevoie să fim arbitri universali, și nici să ne aflăm în competiție pentru leadership-ul internațional. (…) A reconstrui URSS-ul este calea sigură spre a răpune și a readuce la tăcere poporul rus, pentru totdeauna.
Trebuie să ne intre, în sfârșit, în cap: Transcaucazia să-și urmeze drumul său, Moldova așijderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât mai mult. Aproape toți liderii din Asia Centrală au și declarat că își vor orienta țările lor spre Turcia (…)
Nu e nici o nenorocire că URSS-ul s-a prăbușit; era inevitabil. Nenorocirea cea mare constă în haosul care va dura multă vreme de acum încolo, în prăbușirea automată a acelor frontiere leniniste, care au privat Rusia de ținuturile rusești (…) În câteva zile am pierdut 25 de milioane de etnici ruși, 18 la sută din totalul populației rusești…”
Soljenițîn, A., (1995) Chestiunea rusă la început de secol XX, București, Anastasia
Orice ieșire din aceste granițele naturale înseamnă imense sacrificii, niște eforturi fără rost la care populația rusă a fost supusă timp de secole din capriciile unor suverani uneori aventurieri, altă dată idealiști, însă mai întotdeauna imaturi geopolitic. Intervențiile în Balcani și Transcaucazia sunt considerate erori istorice majore:
„Două idei nefaste i-au chinuit și i-au dominat, ani în șir, pe toți diriguitorii noștri; să-i ajute și să-i salveze pe creștiniidin Transcaucazia; să-i ajute și să-i salveze pe ortodocșii din Balcani. Poți recunoaște noblețea acestor idealuri moral, dar nu până la a pierde cu desăvârșire rațiunea de stat și nici până la a da cu totul uitării necesitățile propriului tău popor, și el tot creștin. Toți ne-am arătat dornici să-i eliberăm pe bulgari, pe sârbi, pe muntenegreni; ar fi fost mai bine să ne gândim însă, în primul rând, la bieloruși și ucraineni; ținându-i strânși în pumnul împărăției, nu i-am lăsat să-și dezvolte cultura, tradițiile lor, am vrut să «desființăm» ceea ce e cu neputință de «desființat»: deosebirile apărute din secolul XIII până în secolul XVII.”
Soljenițîn, A., (1995) Chestiunea rusă la început de secol XX, București, Anastasia
Cu totul altele trebuie să fie preocupările conducătorilor ruși crede Soljenițîn, care constată că ponderea Rusiei în relațiile internaționale a crescut întotdeauna pe timp de pace. El îl citează pe Alexandr Gorceakov, ministrul de externe al Imperiului Țarist care la 1856 afirma că „Rusia trebuie să se concentreze asupra ei înseși, să-și adune forțele”. Politica imperială a adus nu numai relații antagonice geopolitice cu Austria în Balcani, sau cu Anglia în Europa și Asia Centrală, ci a secătuit de vlagă poporul rus care, nevoit să ducă greul acestei politici expansioniste, a plătit nu numai demografic, ci și economic și social. Doar în Rusia, spune Soljenițîn, se poate ca poporul care creează imperiul să trăiască mai prost decât cel din „colonii”, aducând spre exemplu situația privilegiată de care s-ar fi bucurat polonezii, finlandezii și balticii în Imperiul Țarist, sau republicile din Asia Centrală în Uniunea Sovietică. Atât în Imperiul Țarist, cât și în URSS, vlăguiți de povara imperială, rușii ajung să dorească eșecul propriei administrații. Această situație trebuie să înceteze, Rusia trebuie să-și îndrepte eforturile spre ajutorarea poporului rus și să renunțe la ideea nocivă de imperiu.
