Discuție de acum 4 ani, la mine în birou, la o zi după alegerile locale:
Sună telefonul, la telefon PSS:
Daniel (coleg de birou): “Spune-i la PSS să te felicite pentru intrarea ta în politică!”
PSS: (bun prieten din București): “Spune-i la Daniel, că tu ai intrat pe o ușă rotativă. Intrarea ta în politică coincide cu ieșirea ta din politică”
Inspirat PSS-ul, ce să zic! Ce ar mai fi de adăugat? Câteva precizări și un foarte scurt bilanț
Intrarea în politică: a fost pe bază de invitație și muncă de lămurire “hai alături de noi, dacă oamenii buni nu se implică, …etc”. În momentul când am agreat să intru în joc credeam ca primarul Gh. Ciuhandu va mai candida pentru un mandat, îl va câștiga, (după cum arătau toate sondajele) și că în jurul lui vom face o echipă tânără care să preia lucrurile. Nu a fost cazul. Dacă știam că Adrian Orza urma să fie candidatul nostru nu aș fi acceptat să intru în joc. Punct
Cei patru ani de mandat au fost dezamăgitori și anoști din punctul meu de vedere iar contribuția mea în adminisitrație o consider nesemnificativă… Ce puteai să-i spui unui om care oricum crede că le știe pe toate (inginerie, fotbal, muzică, universitate, management)? Mai mult decât atât, Robu respingea din start orice idee venită de la mine.
Și aici ajungem la ceva ce poate fi totuși semnificativ: în zona politică locală consider că am fost singurul consilier care s-a opus de la început și fără vreun compromis ulterior. Am considerat și consider și acum ca Nicolae Robu e o catastrofă pentru orașul nostru, o nulitate administrativă deasupra căreia s-a cocoțat un temperament narcisist. Lipsit de proiecte și idei proprii, dispus să arunce cu bani publici pentru a-și satisface mici ambiții și capricii personale, Robu nu va ezita să împingă orașul chiar și spre faliment doar ca să-și vopsească imaginea (sau să-și scape pielea).
E totuși puțin, să faci opoziție unui primar absurd, veți spune Dvs. și așa cred și eu.
Ar mai fi ceva. Datorită activității editoriale coroborate cu publicitatea făcută cu ocazia candidaturii de vice-primar, am dobândit o oarecare notorietate în zona de politică externă. Am fost etichetat, blamat, mi s-au aruncat tricouri în față, mi s-a strigat “Iuda!!!” de oameni puși să o facă, dar poate și de oameni bine intenționați care nu înțeleg dedesubturile a ceea ce se întâmplă în lume. Aș dori să știți, cititori ai acestor rânduri, că mă mândresc cu faptul că de pe poziția minoră de consilier local, am fost poate singurul ocupant al unei funcții publice care a îndrăznit să spună că România a luat-o intr-o direcție greșită și periculoasă în politica externă. Mi-am asumat în mod conștient acest risc întrucât cred că riscurile tăcerii sunt mai mari și pentru că la noi lucrurile importante au fost întodeauna decise de politica externă.
Preocuparea pentru geopolitică și pentru marile probleme cu care ne confruntăm – catastrofa demografică, riscul dispariției prin emigrare, lipsa oricărei strategii naționale și substituirea acesteia printr-o obediență deșănțată la adresa mai marilor zilei – au fost temele care m-au preocupat și asupra cărora m-am pronunțat. Am spus atât cât m-am priceput, uneori poate am greșit. Dar nu am tăcut.
___________________
PS După acești patru ani aș dori să le mulțumesc tuturor celor care au avut un cuvânt bun pentru mine ori s-au arătat interesați de activitatea mea. In mod special aș dori să le mulțumesc prietenilor Cristi Colojoară și Rică Scorobete pentru susținerea constantă și pentru prietenia arătată.
