La biserica unde mă duc de câțiva ani este arondat un cerșetor țigan. Îl cheamă Vali, are vreo treizeci și ceva de ani și e mai vechi decât mine în comunitate. E liniștit, prietenos, are un chip plăcut, nu agresează lumea cu cereri. Preoții și enoriașii îl știu de multă vreme așa că în fiecare duminică primește câte ceva: niște bani, sandviciuri, mici lucruri. La început venea în cârje, dar de câțiva ani starea lui s-a agravat, are un fel de gangrenă progresivă la picioarele care de fapt îi putrezesc încet-încet. Nu mai poate face mai mult de un pas, doi, și atunci trebuie să se sprijine de ceva. Pe lângă handicapul locomotor are o sumedenie de alte probleme, de exemplu o tumoră la o ureche. Are din naștere și un anume retard mintal, dar nu grav, se exprimă mai greu însă e tot timpul cu zâmbetul pe față, un zâmbet adevărat, nu unul tâmp.
Acum vreo trei ani, într-o dimineață friguroasă de toamnă, l-am văzut cum încerca să miște căruciorul ale cărui roți se blocau din metru în metru. Mi s-a făcut milă de el și i-am promis că la ieșire îl duc eu cu mașina. Într-adevăr, l-am dus și chiar i-am cumpărat de pe internet un cărucior. Am rămas cu o sensibilitate pentru oamenii cu astfel de probleme de când tata a trebuit să-și petreacă ultimii șapte ani din viață în condiții similare urmare a unei amputații. Poate negândit, am încercat să-mi răscumpăr o parte din lipsurile mele de fiu. În fine… Când l-am dus cu mașina Vali a fost atât de bucuros și atât de mândru față de colegii lui de azil încât de atunci îl duc destul de des acasă, aproape în fiecare duminică. Recunosc, cel mai adesea nu prea îmi vine, dar mă gândesc că pentru el e un eveniment așteptat. Evenimentul săptămânii. Cel puțin așa pare. Întrebat de colegii lui „Cine e ăla care te aduce cu mașina?” Vali răspunde șmecherește: „Un doctor mare, cel mai mare doctor!” sau „E văru-meu!”.
Duminica trecută, după o absență de vreo cinci săptămâni, Vali a apărut din nou în curtea bisericii după Sf. Liturghie. „Mă duci?” „Da” „Poți să-mi iei ceva de mâncare? Îți dau eu bani.” „Pot. Nu-i problemă”. Odată introdus Vali în mașină, îl întreb ce a făcut de nu l-am mai văzut atâta timp. Fusese plecat în Belgia sau Anglia, așa cum plănuise în toamnă? Înțelesesem că are rude acolo, bănuiesc că tot la cerșit. Îmi răspunde că nu, nu l-au lăsat să plece și că la cămin doctorii îi dau un tratament care îl obosește. Noroc că îl trezise și acum un coleg, că altfel nu mai ajungea la biserică…
ACUM AJUNG LA PARTEA INTERESANTĂ: Vali începe să vorbească jumătate cu mine, jumătate cu sine însuși, așa cum obișnuiește, în fraze pe care mai mult le intuiești. Îmi spune că administratorii de la cămin sunt supărați pe locatari, că mulți beau, fac mizerie pe hol, și că el a fost dat exemplu pentru că, deși e în cărucior tot timpul, e curat, șterge după el, etc. „M-a chemat și pe mine colegul de cameră. Hai Vali să bem o bere! Dar eu cum să beau o bere?! Asta mai lipsește. Și apoi mi-a zis să-i dau și lui o icoană. Dar eu nu îi dau icoană. Cum să-i dau?! Tu nu crezi în Dumnezeu i-am zis. Ai femeie, nu ești cununat. Bei. Tu nu crezi în Dumnezeu, nu-i mulțumești lui Dumnezeu. Eu în fiecare noapte îi mulțumesc lui Dumnezeu și mă rog la Dumnezeu”.
Ajungem la cămin, îl debarc pe Vali și plec în treaba mea. După câtva timp însă mă lovește: Omul ăsta care nu poate să facă un pas de unul singur, care putrezește de viu, are tumori pe față, e abandonat de familie într-un azil, un om care nu are nimic altceva decât hainele de pe el, o pătură și un cărucior, ÎI MULȚUMEȘTE în fiecare noapte lui Dumnezeu! Eu, în nesimțirea mea, când îmi aduc aminte de Dumnezeu, îmi aduc aminte ca să-i mai cer ceva pe deasupra, peste toate pe care mi le-a dat deja. INCREDIBIL! Ce suflet nobil are de fapt Vali țiganul, și cât de împietrită este inima mea. Ce diferență imensă între noi!
Nu ar mai fi nimic de adăugat decât, poate, că duminica trecută a fost duminica vindecării celor zece leproși. Dintre cei zece unul singur s-a întors să-i mulțumească lui Dumnezeu, și acela era samarinean.
