de dr. Tudor Avrigeanu
Sunt oare atât de proști încât să creadă prostiile pe care le debitează cu atâta aplomb? Unii poate că sunt, iar alții probabil că sunt doar plătiți să scrie, eventual orice, numai să scrie. Prostiile fiind atât de mari, n-ai cum să nu te gândești că sunt plătiți de ceilalți, pentru că nici cea mai perseverentă propagandă anti-occidentală nu poate spera să producă efectele devastatoare ale talk-show-urilor cu cetele de smintiți și de mișei de la televiziunile noastre pro-occidentale asupra oricui ar mai fi păstrat vreo umbră de simpatie pentru barbaria stars-and-stripes și union-jack-daniels. Dar ceilalți, cei care nu-s nici proști, nici smintiți, nici mișei, dar par pe de-a-întregul convinși de inepțiile debitate?
Sunt cei mai vrednici de plâns dintre toți, pentru că sunt cei care nu urăsc nimic și pe nimeni mai mult decât propria identitate în propriile lor persoane. Sunt urmașii lui Eugen Lovinescu, pentru care toată istoria românilor este consecința unei situări geografice greșite și care nu pot da vina pe Dumnezeul pe care l-au ucis (și nu-l suportă pe Nietzsche, tocmai pentru că i-a demascat). Le rămân românii înșiși, de vină pentru că s-au așezat așa departe de Civilizația pe care nici acum nu înțeleg s-o adore așa cum s-ar cuveni. Cum să nu vibrezi și tu alături de marii vânzători ai neamului la discursul despre valorile occidentale? Cum să nu saluți plin de entuziasm disoluția propriei patrii în neantul atlantic, cum să nu-ți placă Burke, Federaliștii sau măcar Roger Scruton?
Dacă ești român, e firesc să nu-ți placă. Să-i resimți pe toți profund străini de ființa ta, de vârfurile Carpaților și întinderile Bărăganului, de Făt-Frumos și Harap-Alb (cine să fie Spânul, dacă nu John Locke ori Bernard-Henri Levy?), de Creanga de aur a lui Sadoveanu și de Povestirile istorice ale lui Almaș (da, toate trei volumele, da, aur curat pe lângă miasmele istoricilor pădurari și distribuitori de postări ale Ambasadei), de tot ce ți-au transmis și te-au învățat ai tăi înainte ca tu însuți să poți înțelege, învăța și transmite ceva mai departe. Iar dacă totuși îți plac, atunci trebuie că tare ai ajuns să te urăști, pe tine însuți ca punct final al unei tradiții care te leagă de toți ai tăi și de Țara noastră, a tuturor. Înțelegi oare?
Nu pe noi ne urăști în primul rând, sărmane atlantist român, atunci când simți cum te cuprinde întunericul. Te urăști pe tine, și ne urăști și pe noi, barbarii, pentru că tu însuți te recunoști în noi, mai degrabă decât în atlanticii tăi civilizați. E firesc să fie așa, tu ești al nostru și noi suntem de-ai tăi, noi, nu atlanticii! Noi te putem iubi, ei te vor disprețui mereu, oricâte tinichele ți-ar atârna de „CV”, iar tu simți și asta. Și suferi, și de ce ne urăști mai mult, de aia suferi și mai tare. Suferim și noi, căci nici noi nu știm să te iubim și uneori parcă îți răspundem tot cu ură. Să ne ierți poate e greu, căci nici noi nu prea știm să te iertăm și prea adesea te urâm și pe tine la un loc cu atlanticii chipurile „ai tāi”. De aceea, iartă-te tu primul pe tine însuți. Încetează să te mai urăști. Și așa îți vei re-veni în firea noastră.
Notă: dl. Tudor Avrigeanu este licenţiat în drept al Universităţii din Bucureşti (1997), doctor în drept al Academiei Române (2002), magister în drept comparat şi doctor în drept al Universităţii Renane Friedrich-Wilhelm din Bonn (2004), cercetător ştiinţific gr. II şi coordonator al Departamentului de Drept Public din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române,.
