Cel mai frumos lucru din China e faptul că nimeni nu vorbește limba engleză. Bă, da nimeni, nimic, o iotă. Nu înțeleg „yes, no, porc, bere, chicken, egy, kettő, három”. Degeaba, n-ai cu cine! Pus în fața unei astfel de situații te vezi nevoit să te uiți la figurile oamenilor, vezi bucurie, tristețe, îngrijorare, grabă… parcă citești altfel ce e în inima lor. Vorbitul ajută, dar și estompează comunicarea directă. Fără acest „buffer” beneficiezi de experiențe noi, „full-contact”.
Cunosc pe cineva, zodia boului de apă conform zodiacului chinezesc, care înarmat cu aceste profunde constatări asupra comunicării non-verbale s-a gândit să exploreze Beijingul pe cont propriu. Pentru cine nu a fost vreodată în Asia, împărtășesc din înțelepciunea prietenului meu Bursucul de Fibiș când îi spuneam că vreau să iau un autobuz din Bangkok până la nu știu ce insuliță: „Bă, tu nu știi ce înseamnă un oraș din Asia. Acolo îți ia juma’ de zi numai să ieși din oraș.” Bursucul are dreptate, ca întotdeauna când vine vorba de turism și mâncare. Beijingul are cam 125 km de la est la vest și 150 de la nord la sud, bașca vreo 20 de milioane de locuitori. Shanghaiul are vreo 30, milioane. În aceste condiții, incursiunile nocturne ale cunoscutului meu, Boul de Apă, s-au limitat la vecinătățile hotelului, cartierele și parcurile de prin împrejurimi. Parcurile în special sunt un spectacol. Acolo, pe înserat, iese chinezul și începe să danseze. Probabil din cauză că nu vorbesc alte limbi, fiecare dansează pe limba lui. Cum se procedează: cineva aduce o boxă la care se conectează un telefon. Așa se face că la 20 de metri unul de altul găsești babe valsând unele cu altele, profesoare de aerobic care coordonează grupuri de 30 de oameni de la fete de 17 ani la ochelariști de 70 cu jambiere trase peste genunchi, plus grupuri de moși care încercă un fel de karaoke. Dacă te miști un metru în stânga sau în dreapta muzica pe care o auzi e alta. Cu toate acestea e fascinant.
Boul de Apă este însă flămând. Bou fiind, a refuzat să se furajeze lângă hotel așa că acum scrutează orizontul în căutarea unor neoane promițătoare. Înțelepciunea populară ne învață că acolo unde vezi un arc de MacDonalds e probabil să dai de și de un restaurant chinezesc. Apropo, în geopolitica americană s-a observat că în istorie nu au existat vreodată războaie între două țări care au restaurante McD. Așa zic americanii.
Dar să revenim… Boul de Apă e flămând, dar nu foarte tare, ar lua și el așa, o gălușcă cu carne, maxim două. Cu chelnerița însă nu te poți înțelege. Când aude „chicken”, „porc”, chinezoaica se uită la tine ca africanul la șnițel. ”Bier, bere.” spune românul în speranța de a mai trage de timp, până identifică ceva pe meniul cu poze. Tot nimic… „Tsingtao!” Aaaa! Sunt bucuroși și chinezii că în sfârșit se poate comunica cu barbarul. Pe scurt, din opțiunile arătate cu degetul pe meniu și identificate de chinezi cu Google Translate menționez: picioare de porc (care nu se pot mânca fără garnitură că sunt prea grase), organe interne de porc prăjite la wok, chestii prea grele. Încercăm o trecere la lucruri mai ușoare: „Chicken” răspuns: „??” „duck” răspuns: „??”, „mac, mac,” zice Boul de Apă dând din aripi. Tot nimic. Într-un final se ajunge la ceva care arată ca o supă cu tăiței și o tigaie cu pui și legume. Dintr-o gustare de seară s-a ajuns la o cantitate cât pentru 3-4 bărbați flămânzi. Cel mai rău e însă că te faci și de mirul lumii. Tăițeii, se dovedesc a fi de fapt unul singur, uriaș, un nudel de un kilometru. N-ai cum să-l mănânci decât în sistem vălău, mai ales dacă unicul tacâm avut la dispoziție e o mică lingură de porțelan de pe care nudelul alunecă instantaneu. La plecarea Boului de Apă chinezii s-au jurat că nu mai primesc europeni. Dar na, încercați voi să mâncați civilizat cu lingura aia!
La întoarcere, profesoara de aerobic e tot în parc cu elevii de 17-75 de ani. La 9 vine poliția, iar chinezii transpirați își iau boxele și pleacă cu antrenamentul făcut. Vor reveni mâine.
Veți zice că e o situație particulară, pentru că în China se studiază engleză din clasa a 3-a. Nu spun că nu e așa, dar când eram în anul 1 și am încercat să merg și eu prima dată la bișniță în Ungaria, l-am întrebat pe amicul meu de atunci, Maghiarul: „Maghiare, cui vindem noi cartușele astea?”. Maghiarul relaxat: „Nu-i stres, mergem în piaț la Budapesta, și le vindem la vietnamezi” „ Și cu vietnamezii cum ne înțelegem?” „Aaa, vietnamezii vorbesc ungurește”, spune Maghiarul liniștit. Apoi adaugă zâmbind, „dar se înțeleg doar unul pe altul. Ungurii nu înțeleg nimic”. Nu știu dacă era adevărat sau nu, la Curtici ne-au dat jos din tren așa că am vândut țigările acasă, în pierdere. Era în vara lui 92.
Gata închei, e prea mult. Vreau doar să spun că în uberul chinezesc fiind, încerc să înjgheb o conversație cu șoferița elegantă care a venit să mă preia cu o mașină bec. După 10 minute de condus și văzând că tot trage cu ochiul spre oglindă, îmi spun să nu stau și eu ca vita așa că îmi fac curaj „English?” Nu am înțeles exact ce mi s-a răspuns, o combinație între „Mmm”… și ”Pfff !” dar pot afirma siguranță că nu conținea nicio vocală. Cam reacția negociatorilor României la întâlnirile cu FMI. Nu-i bai, găsim imediat un parc în care să dansăm la boxă.
