Plutește în aer o atmosferă de scepticism, ceea ce în România e cumva starea naturală a lucrurilor. Multă lume pare să își dea seama că s-au dus vremurile bune. Pentru că, indiferent ce s-ar spune, anii 2000-2020 au fost ani de creștere economică, ani în care nivelul mediu de trai din România a crescut semnificativ apropiindu-se de media europeană. Sigur că acest lucru s-a realizat în paralel (și pe spatele) unor fenomene prea puțin discutate – îndatorarea țării, lichidarea industriilor naționale, cedarea totală a suveranității etc. Nu e deloc de neglijat și faptul că criteriul nostru de comparație, Europa occidentală îndeosebi, este într-un recul absolut. Când numitorul scade iar numărătorul crește, mă rog, așa cum o face, procentele încep să crească de la sine. Dacă ne-am fi comparat cu țări precum China sau… dar mai bine nu mai zic nimic. Ideea de bază e că românului dintr-o anumită categorie socială i-a crescut semnificativ nivelul de trai. Na, acest lucru s-a cam terminat, s-a gătat banda, se strânge șurubul. Realitățile vor veni peste noi. La capitolul realități includ: datoriile acumulate, pierderile de populație, șomajul care va reveni în forță odată cu relocarea industriilor venite la noi în ultimii 20 de ani. Ce va veni peste noi este un echivalent al anilor 1980, doar că acest lucru va trebui suportat de o populație mult mai puțin pregătită pentru înfruntarea greutăților decât cea activă acum 40 de ani.
Dar nu despre prezent voiam să vorbesc. Îl amintesc doar pentru perspectivă. Zilele trecute mă gândeam că anii 1968-1978 au fost cel mai bun deceniu al României. Din punctul meu de vedere, chiar și la o analiză sumară lucrurile sunt evidente atât social cât și economic. Mi-e destul de greu să spun când anume a început perioada de prosperitate, cu siguranță cândva în anii 1960, poate 1964 poate 1968, iar la începutul anilor 80 putem vorbi deja de un recul economic pronunțat. Dar nu mă gândesc doar la economie, ci la viața care pulsa în societatea românească. Comunitățile erau mai sănătoase, străzile erau pline de copii, se construiau blocuri în care se mutau familiile tinere, grădinițe, școli în care profesorii aveau un statut important și în care nu se consumau droguri. Lumea care nu ieșise înainte din satul natal mergea dintr-odată în concedii în stațiuni nou construite. Cenzura se diminuase, se publicau anual mii de titluri de carte, exista o cinematografie românească solidă, iar sălile de cinema și de teatru erau frecventate de milioane de oameni. Doar ca termen de comparație: între primele 20 de filme românești din punct de vedere al audienței nu intră niciunul din filmele făcute după 1990! Despre sport nici nu mai are rost să vorbesc: performațele sportivilor români la Jocurile Olimpice sau la campionatele mondiale de sporturi pe echipă în anii 70 au rămas etaloane care nu vor mai fi egalate și care vorbesc atât despre implicarea statului cât și despre o vitalitate a societății care nu s-a mai regăsit în anii de relativă prosperitate economică de după 2000.
Mai amintesc un singur lucru și am terminat enumerarea. Clasa managerială, în special cea tehnică, era una de bună calitate. Majoritatea directorilor de fabrici și uzine erau oameni competenți, nu aparatnici. Personalul din ministere – industrie, comerț,externe, etc – era atent selectat și compatibilizat cu o strategie pe termen lung pentru țară.
Nu am alt mesaj abscons, pur și simplu îmi amintesc aceste lucruri pe care, cred eu, o anumită parte a mass-media le-ar vrea uitate. De ce? Pentru a induce senzația că românii nu sunt în stare de nimic prin ei înșiși și că tot ce e bun trebuie să vină din afară. Vorbesc în primul rând de idei, de paradigme, de sisteme de gândire, dar și de oameni. Oamenilor care perpetuează mesaje precum: „voi nu sunteți în stare de nimic, trebuie să copiați, trebuie să ascultați ce vă spun alții și poate o să primiți ca pomană fonduri europene sau te miri ce alt plocon” le stau în gât realizările societății românești din ani 1960 și 1970. Ei sunt cei creează impresia FALSĂ că România de dinainte de 1990 este doar cea a lipsurilor îndurate în anii premergători loviturii de stat. Dacă ar putea ne-ar interzice și amintirile. Pentru că atunci s-a arătat că se poate.
A se corela cu:
https://bogdanherzog.ro/de-ce-ati-mancat-salam-cu-soia-cifre/?fbclid=IwY2xjawPm1K1leHRuA2FlbQIxMABicmlkETFQTnZ3RFRpdGRON3lSRWNqc3J0YwZhcHBfaWQQMjIyMDM5MTc4ODIwMDg5MgABHuaHN4OQCKp9ckub3RXhxSgEd9PoAOXWww5-jSTBo8JSQ5WI263bd5AxWgUI_aem_ITCcZrnMkNbrUxuAEEpgtw
Total de acord. Dar cine vrea să înțeleagă ȘI MAI bine cele scrise mai sus să încerce să-și amintească când a fost ultima dată când a observat o ”ușurare” financiară, un mic comfort financiar, o zi de mâine în care a fost mai bine decât în ziua de ieri. Pentru mine, ultima astfel de ocazie a fost prin jurul anilor 2010 (!) când s-a redus TVA-ul la alimente. Țin minte că eram plăcut surprins că același coș de cumpărături săptămânale mă costa cu vreo 30-40% mai puțin. Și-mi mai rămâneau bani în buzunar. De atunci au trecut CINCISPREZECE ani în care nu s-a mai întâmplat nimic bun. Am mers din rău înspre mai rău în timp ce ne ”integram ioropean”din ce în ce mai tare.
Iar eu am ajuns să repet la infinit: ROEXIT!
Aveti dreptate, am putea sa facem multe lucruri, dar din pacate generatia noastra, a celor care au facut scoala adevarata, a iesit la pensie. Tinerii sunt lipsiti de pregatire, varfurile pleaca in strainatate, cei care raman sunt sabotati permanent de mediocrii si oportunistii promovati conform cunoscutelor criterii. Daca le spui ca pe vremuri aveam doua combinate imense care cresteau cateva milioane de porci sau ca fiecare capitala de judet avea propria fabrica de mobila, nu le vine sa creada. Problema este urmatoarea : pe vremuri aveam un stat puternic, dezvoltat, relativ independent, dar cu cetateni saraci. Azi aproape toata lumea traieste mult mai bine decat atunci (gratie si progresului tehnic inerent) dar statul practic nu mai exista, ordinele de autodistrugere venite dinafara sunt executate prompt. Dar sa stiti ca acest conflict intre generatii exista si in celelalte state din Est, sa nu uitam de tulburarile din Serbia sau de faptul ca in Ungaria premierul este popular doar in zona rurala, iar la Budapesta este urat de-a binelea.
Mda, aprob pozitiv (sic) afirmatia dumneavoastra, dle Herzog, ca unul ce am prins acea perioada, si, chiar daca eram copil, mi-au ramas in amintire imagini care o valideaza.
Totusi, noi romanii avem mereu tendinta de a compara un rau „mic”, cu unul mai mare si a-l transforma pana la urma in ceva bun. S-ar putea sa fie si asta un reflex ontologic al unui neam care a supravietuit in mijlocul multor nenorociri.
Nu se poate compara acea perioada cu cea de acum, ceva mai lunga, de vreo 36 de ani, in care an de an Romania s-a ingropat continuu, la toate nivelele, acum asistam la un fel de metanoia distructiva care se inscrie in marea simfonie globaalista.
Sa nu uitam ca Romania de atunci avea ceva „cheag” de la nationalizarile care s-au facut si au intrat la bugetul statului comunist, rusii si-au luat haraciul si apoi au plecat, pe cand fortele de ocupatie de acum sug mereu si nu au nici un gand sa plece.
Acea perioada este caracterizata prin mari realizari, de exemplu transfagarasanul, canalul Dunare-Marea Neagra, si altele pe care nu le mai mentionez, dar au fost realizate cu sange si jertfa, iar alte proiecte au fost facute anapoda (combinat chimic facut langa oras, pe pamanturi manoase unde gradinarii olteni aprovizionau inainte Bucurestiul si toate zonele invecinate).
Atunci s-au facut multe, dar daca libertate nu era, parca nimic nu era, in perioada cripto-globaalista de dupa ’90 nu numai ca nu s-a facut nimic, dar s-a distrus tot ce s-a facut inainte si suntem de kk la toate nivelele, economie, educatie, aparare, sport, medicina, bogatii naturale si de subsol care au devenit flotante.
Comunistii care nu mi-au placut niciodata, au avut totusi planuri cincinale in agricultura, de 4 ani si jumatate, au creat industrie Electrotehnica, Electronica, Informatica, Auto, Petroliera, si altele, dar cei dupa ’90 n-au avut nici un plan economic, singurele lor „realizari” au fost falimentarile asset-urilor comuniste si „privatizarile”, adica instrainarea pe shpaga a resurselor naturale si a putinului care a mai ramas nefalimentat.
Apropo, ce a mai ramas din COMTIM-ul banatean ?
Intreb pentru ca am lucrat la COMBIL Ialomita, omonimul COMTIM-ului, la Oficiul lor de Calcul Electronic.
De COMBIL n-a mai ramas nimic, s-a ales praful, cum n-a mai ramas nici din FCE, Fabrica de Calculatoare Electronice Bucuresti, bijuterie a Industriei Informatice romanesti pe care am cunoscut-o bine pentru ca am construit Oficiul de Calcul Combil from the ground up cu tehnologie FCE si Rom Control Data care era de fapt tehnologie americana, Digital Equipment Corp., chiar daca FCE fusese facuta de frînci.
Acum imi spun ca nu mai este ca atunci, ca acum este o alta „dinamica”, care dinamica ?