Începând de astăzi, voi publica periodic, fragmente („teaser”) dintr-o carte, a cărei traducere, în limba română, îmi propun să o public în toamnă. Autorul este Nikolai Starikov, de care mă leagă pasiunea pentru istorie, geopolitică și studiul celor ce se întâmplă în spatele ușilor închise. Informația bogată, inedită în multe din cazuri și stilul dinamic, plăcut la citire, sper că vor conduce la un succes editorial.
Următoarea carte va fi o traducere din limba italiană (sau poate din franceză).
” În anul 1958 existau la nivel global doar patru state suverane: URSS, SUA, Marea Briatanie și China. Toate celelalte au fost obligate să mărșăluiască sub comanda ,, Marelui Tovarăș” sau a lui „Big Brother”. Competiția dintre aceste state suverane a constituit esența politicii în sistemul politic global. Acum, după o perioadă destul de scurtă de timp, structura sistemului politic global s-a deteriorat vizibil. Astăzi suveranitatea statală deplină este deținută doar de Marea Britanie și de SUA, aceste puteri alcătuind coloana vertebrală a factorilor de decizie politică la nivel global. China care ar putea deveni și ea o putere suverană deoarece beneficiază de o creștere economică extrem de rapidă în comparație cu toate celelalte țări. Și cine ar mai putea deveni o superputere globală? Am omis pe cineva? Probabil că nu. Actuala Rusie nu poate fi inclusă pe lista țărilor care posedă suveranitate statală deplină .În acest moment Rusia nu dispune decât de o suveranitate parțială și duce o luptă încordată și puțin vizibilă pentru dobândirea unei suveranități statale depline. Uneori, această bătalie apare pe ecranele televizoarelor și în paginile ziarelor sub forma unor informații mai mult sau mai puțin distorsionate despre atacuri teroriste, accidente, cataclisme naturale sau întruniri internaționale.
Problemele interne ale Rusiei de azi, asemănătoare cu cele ale Rusiei de ieri, sunt cauzate în cea mai mare măsură de pierderea statutului de stat deplin suveran. Înainte de a clarifica când a pierdut Rusia acest statut, trebuie să clarificăm termenii .Cum poate fi, deci, definită suveranitatea statală deplină? În opinia mea, un stat cu suveranitate deplină trebuie să dețină 5 (cinci) tipuri de suveranități:
- Suveranitate teritorială: un teritoriu, un drapel, o stemă și un imn recunoscute de comunitatea plitică internațională;
- Suveranitate diplomatică: posibilitatea de a promova o politica internațională independentă. Un stat suveran își poate alege atât prietenii, cât și inamicii. În cazul unui stat suveran, relația acestuia cu Iranul nu trebuie să depindă de faptul că acest stat este condus de un ayatolah care este dezavuat de SUA. În cazul unei agresiuni, un stat suveran va pedepsi agresorul, indiferent de către cine este susținut acesta. În termeni reali, deci, suveranitatea diplomatică presupune în mod necesar atât putere militară, cât și putere economică. Cu alte cuvinte, suveranitatea diplomatică presupune atât suveranitate militară, cât și suveranitate economică;
- Suveranitate militară: capacitatea de a respinge agresiunile externe și de a pedepsi agresorii în scopul asigurării securității propriului stat si pe cea a aliților;
- Suveranitatea economică: capacitatea de a dezvolta economia și comerțul în interes național și de a promova relații economice internaționale bazate pe avantaje reciproce;
- Asta este tot ceea ce este necesar în materie de suveranitate? Nu, nu este suficient. Există și o a cincea suveranitate: suveranitatea culturală. Și după cum ne indică istoria Rusiei, acest deziderat este cel mai important. Pentru că deficitul de suveranitate culturală înseamnă de fapt o prăbușire în abis.
Să facem acum un scurt bilanț. Din cele prezentate rezultă că suveranitatea statală deplină presupune existența concomitentă a celor cinci tipuri de suveranitate menționate anterior. Nici mai mult, dar nici mai puțin. Dacă vom evalua dintr-o perspectivă istorică cât de suverane sunt statele importante ale lumii, vom observa că multe dintre acestea nu au dispus și nu dispun de o suveranitate deplină. De exemplu, Germania de astăzi nu dispune de suveranitate militară. Astfel, actuala armată germană este compusă din 250 000 de oameni.1 Să ne amintim că armata Republicii de la Weiner din 1933, anul în care Hitler a ajuns la putere, era formată din 100 000 de persoane. Dar Germania de atunci era o țară complet dezarmată, o țară care nu avea o armată reală. Când, însă, țara berii și a cârnaciorilor a redevenit puternică din punct de vedere economic, atunci forțele sale armate s-au multiplicat considerabil în doar câțiva ani. Pe de altă parte, în ajunul anului 1914, atunci când a început Primul Război Mondial, Germania avea una din cele mai mari armate din lume, o armată compusă din 810 000 de oameni. Oare aceasta este agresivitate nemțească? Nu, pentru că, în același an, armata Franței era compusă din 766 000 de oameni.2 Acum, populația Germaniei totalizează 83 000 000 de locuitori, adică a crescut cu mai mult de 20% în comparație cu 1914, iar armata sa s-a redus de aproape patru ori în comparație cu același an.3 Dar ce înseamă asta? Aceasta înseamnă că Germania de azi nu mai este suverană din punct de vedere militar.”
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
2, Germania avea în 1914 o populație de 67 000 000 de locuitori, iar Franța – o populație de 35 000 000 de locuitori. Prin urmare, ponderea militarilor germani în totalul populației era în acel an de 12%, în timp ce în cazul Franței această pondere era mai mare de 20%.
