La Lugano

Vineri trebuia sa fiu in Elveția la o conferință. Mie nu îmi place să merg în Elveția și în general in nicio țară germanică. Astea sunt tarile alea in care lumea se uită la tine ca și când ai fi făcut ceva greșit chiar dacă te-a văzut pentru prima dată. E drept că în ceea ce mă privește au și ei dreptatea lor. In cazul meu, în zilele mai proaste probabilitatea să se fi întâmplat ceva tinde spre 50%. Dar nu e vina mea. De exemplu, la Bergamo. Nu e vina mea ca italienii sunt singurii care anulează rezervările făcute pe Booking, mereu cu o zi înainte de sosirea ta, și întotdeauna după ce ți-au luat banii. 

„Să fie cum zici tu, doar sa fie aproape de gară”, l-am rugat pe italian lăsând eu de la mine. Aveam tren de dimineață. Nu aveam de unde sa știu ca poarta automată de la intrare avea sa se blocheze tocmai după ce eu aruncasem deja cheile în cutia poștală. Și doar verificasem înainte. Din păcate nu am anvergura brațelor de 5 metri ca să țin cu stânga poarta și cu dreapta să arunc cheile în cutia poștală. Așadar: după cele două minute necesare ca să înțeleg cum se deschide poșta, arunc cheile, apăs pe butonul de la poartă și … poarta nu se mai deschide. Apăs, odată, de două ori, de cinci ori… nimic. Încerc cu degetuțele să agăț cheia aruncată. Fix-p…ix! Ce să fac? Dau ocol curții. Totul e încercuit cu un gard metalic de 190 înălțime. M-am gândit să-l sar. Nu sunt sigur ca e cel mai bun lucru dar n-am de ales. Suntem într-o zona centrală din Bergamo iar vecinii care văd cum un bărbat cu sac în spate sare gardul ar putea suna la poliție. Asta cu atât mai mult cu cât, ca în orice oraș „civilizat” din vest, pe străzile din imediata veninătate dorm vreo zece boschetari înfofoliți în plăpumi. Totuși nu am ce face, trenul spre Lugano pleacă în 30 de minute. Pe deoparte mă simt și întinerit, prietenii mei Bursucul sau Dihania, ce ar face? Ei au 165-170 înălțime și 130 de kile dimineața, spre seară e altă discuție. Mă decid să sar. Când să încalec gardul, apare o vecină, apasă pe același buton pe care apăsasem și eu de cinci ori, poarta se deschide. Ies eu primul adoptând cel mai firesc aer din lume. 

Ajung și la Lugano, intru la conferință. Ațipesc la primul panel, despre Școala Austriacă de Economie. Îmi place tipul care vorbește, un economist libanez.  I-am cumpărat cărțile și pe una am și citit-o. Sunt de acord cu bună parte din ce spune. Nu cu tot. În primul rând nu ar trebui să i se spună școala austriacă ci școala „din Austria”. În al doilea rând .. e prea mult de spus și nu contează acum.

După un panel cu adevărat interesant se dă pauza de masă. Ieșim afară pe malul lacului. E o zi superbă de toamnă. Lumea stă așezată pe un gărduleț de beton care oferă o panoramă fantastică. Mă pun și eu. Nu știu însă cum fac că reușesc să aterizez cu buca dreaptă drept într-o mică baltă pe care nu o reperasem. Sunt ud bine.  Așa se face că următoarea oră am petrecut-o încercând să usuc blugii, cu spatele la soare și la lac, în timp ce toți oamenii normali admirau priveliștea. Ba am și scos fundul în afară, cam ca o maimuță la Zoo. I-aș fi mulțumit chiar și pe fiul lui Caramitru, fiul lui Chirilă și fiul lui Paleologu.

În fine, hai că ajungem și la ce vreau să spun de fapt. Cam greu, dar marțea sunt trei ceasuri rele, e știut asta. Următorul panel e o discuție în fața șemineului între Paolo Ardoino directorul general al firmei Tether și Brendon Lutnik, directorul general al firmei Cantor Fitzgerald. Ca să înțelegeți: Tether e o mică firmă elvețiană înființată acum vreo zece ani de doi italieni/evețieni. De la zero au ajuns să aibă cel mai mare profit pe cap de angajat din lume. În 2024 au avut un PROFIT de 13 miliarde de dolari. Și într-un fel nici nu fac mai nimic. Ei emit dolari digitali sau mai bine zis dolari în blockchain. Clientela lor e reprezentată de oameni care nu vor să-și țină economiile în monedele lor naționale: turci, libanezi, nigerieni, argentinieni etc. Cumperi un dolar de la Tether și îl ții într-un portofel digital unde vrei tu, de preferință undeva unde guvernul nu-l poate atinge. Altfel riști să pățești ca grecii și libanezii, să ai 10.000 de dolari în cont și să vină guvernul să-ți spună că poți retrage doar 50 pe săptămână. Cu banii cu care tu ai cumpărat un dolar emis de Tether, firma asta cumpără obligațiuni americane așa încât să fie sigură că poate păstra paritatea 1 la 1. Simplu, nu? Na, pe sistemul ăsta oamenii au făcut un purcoi de bani. Au atâția bani încât nu mai știu ce să facă cu ei. S-au diversificat. Au făcut tot felul de noi investiții de exemplu în platforme online care garantează libertatea de expresie, în sisteme de mesagerie criptată peer-to-peer. Aș zice că sunt de partea bună, doar că…

Doar că, odată ce începi să faci atâția bani, ajungi să fii observat. Îmi aduc aminte de un fost director general pe care l-am prins într-una din marile proceduri de insolvență din România, un domn foarte deștept. „Pe burtă, pe burtă, ne sfătuia el. Nu comentăm, nu ieșim în presă, chiar dacă ies lucruri bune. Cum ridici capul, cum e unul cu pușca și te ia la ochi”. Paolo Ardoino nu a avut însă șansa de a întâlni directori cu școala vieții în România tranziției. El a făcut un business bun, atât de bun încât a fost luat în vizor de Wall Street. Domnul cu care conversa Paolo, domnul Brandon Lutnick, este fiul lui Howard Lutnick proprietarul firmei Cantor Fitzgerald și secretar al comerțului în administrația Trump. Times of Israel l-a declarat unul dintre cei mai puternici zece evrei din lume. Eu zic că nu e puțin lucru. 

Brandon e tânăr, are vreo 27 de ani și e managerul general al Cantor. Taică-su, bătrânul Lutnick, e ober-șef, un om de caracter și un supraviețuitor. E un om de caracter, spune Brandon, pentru că filosofia firmei lor este de a-și angaja prietenii. Sunt toți ca o familie. De aceea atacurile de la 11 septembrie 2001 au fost extrem de dureroase, în ele au murit peste 600 de angajați ai Cantor Fitzgerald care avea birourile la ultimele etaje din World Trade Center. Bătrânul Lutnick a scăpat pentru că 11 septembrie era prima zi de grădiniță a fratelui lui Brandon. Așa se face că tocmai atunci Lutnick nu a mers la servici iar colegii lui au fost. Chiar și unul din frații lui, cel puțin așa spun datele oficiale: Gary Lutnick – mort în atentatele de la 11 septembrie.  Brandon nu a spus nimic despre unchi. Apoi s-a trecut la restaurante. „Ce restaurante îți plac în Lugano? Dar ție la New York?” Aflu că până anul acesta Paolo nu fusese niciodată la New York, dar că au mâncat de peste 100 de ori steak la Lugano.

Seara, cobor de la hotel până la cortul unde se ține un fel de party. În timp ce mă uit la păhărelul de bere din fața mea care costă 7 Euro mă gândesc cam cât o fi costând un „steak” la un restaurant elegant de acolo.

În același timp nu mă pot opri să nu remarc că dacă aș fi în locul lui Paolo mie mi-ar fi cam frică de steak-urile astea. Vedeți dumneavoastră, există oameni norocoși, cum e bătrânul Howard Lutnick, secretarul comerțului și omul desemnat să asigure tranziția de la Biden la Trump. El și Larry Silverstein, proprietarul World Trade Center, sunt dintre cei care, din întâmplare, pe 11 septembrie nu au mers la lucru. Lutnick și-a dus copilul la grădiniță, Silverstein a trebuit să meargă la doctor pentru că nevastă-sa îi făcuse o programare neașteptată. Ei au fost norocoși, colegii lor au fost ghinioniști. Și pentru că norocul are obiceiul de a trage tot timpul într-o parte, mie mi-ar cam sta în gât bucățica de friptură pe care aș mânca-o cu astfel de oameni norocoși. Mai ales aș avea o afacere care generează niște zeci de miliarde de dolari. Mai ales dacă mi-ar propune să ne asociem. „Hai băi să fim havări, să facem și mai mulți bani.” 

Dar ce știu eu? Eu sunt un pârlitos din Europa de Est care nu și-a înțeles lecția de a ține capul jos și gura închisă. Spun și eu ce am citit în ziare și am văzut la televizor. Uite, de exemplu, săptămâna trecută Tucker a făcut o emisiune de 11 septembrie în care se vorbește despre oamenii trimiși în Statele Unite ca să documenteze evenimentele înainte ca ele să se petreacă.