Cum au dispărut breslele și cum au fost încălcate reglementările biblice despre dobândă

Știați că una dintre primele legi date după Revoluția Franceză a vizat interzicerea sindicatelor? Este vorba de Legea Le Chapelier din 1791 care interizicea orice asociere a „ofertanților de muncă” cum ar fi breslele și sindicatele, pentru că acestea ar fi reprezentat o barieră în calea „libertății”, a pieței libere.

Săptămâna trecută, purtând o discuție cu un profesor de drept comercial apropiat mie, l-am întrebat dacă știe cum au dispărut breslele. Nu știa și cred că puțină lume stăpânește subiectul. Eu l-am abordat într-o conferință ținută online acum vreo patru ani. Evident că de facto nu a audiat-o nimeni, ca pe orice comunicare făcută în programele doctorale.

Consider însă subiectul foarte interesant și cum textul nu a fost inclus în niciuna din cărțile mele, m-am gândit să-l public online. Cu un pic de răbdare, veți da de lucruri interesante.

ÎNLĂTURAREA BARIERELOR ECONOMICE ÎN PROCESUL DE DECONSTRUCȚIE SOCIALĂ. 

PRECEDENTELE JURIDICE CREATE DE PROSBUL, COMPANIA OLANDEZĂ A INDIILOR ORIENTALE (VOC) ȘI LEGEA LE CHAPELIER.

REZUMAT

Articolul explorează rolul istoric pe care l-au jucat dobânda și corporația în procesul de transformare al societăților tradiționale. Metoda Solve et Coagula ce urmărește disoluția identităților naturale și înlocuirea lor cu concepte noi, artificiale, presupune îndepărtarea barierelor de natură socială, politică și economică, care protejau societățile tradiționale. În acest context sunt prezentate precedente legale create prin prosbul-ul lui rabinului Hillel cel Bătrân, întemeierea primei corporații moderne (VOC) și legea Le Chapelier. Ca bază teoretică sunt folosite lucrările unor sociologi majori precum Weber, Davis, Ilie Bădescu sau Cătălin Zamfir și economiști precum Michael Hudson. 

Cuvinte cheie: Solve et Coagula, prima materia, deconstrucție socială, precedent juridic, prosbul, VOC, Loi le Chapelier.

Introducere

În lucrarea intitulată „Lumea unipolară vs. lumea multipolară – teatre de acțiune strategii, metode de implementare și centre de rezistență”^[1]  am analizat  modul în care o ideologie de nișă, „repararea lumii prin acțiunea omului”, a devenit un program politic cu vocație mondială. Metoda deconstructivistă „Solve et Coagula”, pe care o încadrăm în tipologia „mișcărilor sociale proiectate”, este mecanismul prin care identitățile naturale sunt dizolvate și înlocuite treptat cu identități opționale. Etapele procesului reconstructiv implică identificarea unui agent dizolvant capabil să rupă ordinea naturală a lucrurilor, dizolvarea (solve) materiei existente în materie primordială (prima materia) și, odată atins acest punct, re-formarea sau re-organizarea (coagula) într-un nou tip de ordine, după dorința intervenientului. 

Întoarcerea la prima materia fiind o schimbare sistemică se supune acelorași legi ca și procesele de tranziție sau de modernizare. Ea presupune, așadar, spargerea statu-quo și înlăturarea obstacolelor care îl protejează. În plan social, Max Weber a evidențiat trei tipuri de obstacole pe care trebuie să le depășească „modernizatorii”: a) obstacole economice; b) obstacole politice; c) obstacole psihologice; cărora profesorul Ilie Bădescu le-a adăugat d) obstacolele reprezentate de centrele spirituale. Procesul de reconstrucție socială presupune distrugerea lianților socio-identitari, adică a acelor elemente care grupează „atomii” sociali – indivizii – în diferite formule colective. Eliminarea „obstacolelor” are drept consecință atomizarea societății într-o mulțime de indivizi separați, fără legături între ei, adunați în unica formulă colectivă rămasă acceptabilă – umanitatea în ansamblul ei. La finalizarea primei etape (solve), odată înlăturate obstacolele-lianți, individul redevine le bon sauvage al lui Rousseau. În cea de-a doua etapă a procesului, (coagula), după „eliberarea” individului, categoriile inițiale sunt înlocuite cu opțiunea umană, presupus a fi rațională. Eliberat de constrângerile identității primite la naștere, individul poate, așadar, alege dintr-o mulțime de identități și categorii opționale. În cele din urmă, însuși conceptul de individ este dizolvat și reconstruit astfel încât să accepte includerea unor subiecți non-umani cum ar fi corporațiile, animalele, teritoriile geografice sau inteligența artificială^[2].

Finalitatea socio-politică a procesului de reconstrucție a fost prezentată de Jaques Attali în cartea „Scurtă istorie a viitorului”^[3]. Teoreticianul francez anticipează etapele pe care le va parcurge umanitatea în viitorul apropiat:  sfârșitul imperiului american, căruia îi vor urma, spune el, „lumea policentrică”, „hiperimperiul”, „hiperconflictul”  – toate concepte efemere, lipsite de stabilitate – iar, în final „hiperdemocrația” și sfârșitul istoriei. Aceste procese urmează să aibă loc într-un viitor apropiat, palpabil, cel mai probabil în următoarele două-trei decenii. 

Davis, actualizează paradigma weberiană într-o așa-numită teorie a baricadelor, afirmând că „societăţile tradiţionale se tem nu de progres, ci de turbulenţe sociale şi morale, de corupţie etc., ceea ce arată că agenţii purtători de raţionalitate sunt constitutivi societăţii în întregul ei nu doar unor categorii, cum ar fi capitaliştii protestanţi, aşa cum apare în lumina teoriei weberiene”^[4]. Aceste baricade ar acționa sub forma unui set de  trei cercuri concentrice ale modernizării:

„Cercul interior (C) – economia și valorile sale (centrate pe productivitate şi pe universalism); Cercul median (B) – baricada imunologică pe care o ridică societatea contra economiei (tabuuri, religie tradițională, moralitate, lege, filosofie, religie populară; cercul median indică, aşadar, acele instituţii defensive care ţin economia sub control;

Cercul exterior (A) – societatea şi valorile ei, status, relații de putere (Davis, W. în M. Weiner şi S. Huntington, eds.: 1987).”^[5]

Modelul baricadelor ne spune că “dezvoltarea economică se produce nu doar când un inamic (i.e. modernizator sau agent al dezvoltării) invadează citadela societății, ci şi când barierele îmbătrânesc și slăbesc şi, finalmente, încep să se prăbușească sau când apărătorii îşi pierd inima şi încep să se predea”.^[6]  

În opinia noastră profesorul Bădescu accentuează esențialul atunci când, comentând teoriile modernizării, sesizează că: „modernizarea și, deci, așa numita tranziție, nu înseamnă fatalmente dezvoltare, adică trecerea de la o societate tradițională nedezvoltată spre una modernă dezvoltată, ci poate îmbrăca forma necunoscută a decalajelor structurale durabile care întrețin în societățile întârziate alte procese dominante, între care cele mai relevante sunt: subdezvoltarea, dependența de metropole, războiul mental, cu mari dislocări de tradiții și de forme culturale neurmate de mobilizări creatoare pe măsură, declasare socială cu toate efectele subsecvente etc.”^[7]  Aplicând aici teoria obstacolelor cu varianta sa actualizată, teoria baricadelor, vom observa că într-adevăr și în calea reconstrucției prin etapa intermediară a disoluției stau aceleași tipuri de obstacole. Ne oprim în cele ce urmează asupra agenților dizolvanți utilizați pentru înlăturarea  „barierele de natură economică” aflate în calea reconstrucției sociale. 

Dobânda  – agent al deconstrucției economice

Din punct de vedere economic cel mai vechi și mai redutabil agent dizolvant al barierelor de protecție ridicate de societățile tradiționale este împrumutul purtător de dobândă. Tocmai din această cauză, camăta a fost interzisă atât de Vechiul Testament cât și de biserica creștină în primul mileniu de existență. Un simplu calcul matematic ne arată că pe termen lung, chiar și cea mai mică sumă de bani împrumutată ajunge la valori exponențiale. În tabelul de mai jos sunt redate valorile la care ajunge o singură unitate monetară împrumutată cu 1%, 5% respectiv 10% pe parcursul a 2000 de unități de timp.

1%	439.286.205
5%	2.391.102.204.613.550.000.000.000.000.000.000.000.000.000
10%	61.005.686.194.488.100.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000

Cu alte cuvinte chiar și echivalentul monetar al unui singur dolar, împrumutat în anul 1 A.D cu foarte modesta dobândă de 5% anual  ajunge în timp să depășească toată masa monetară aflată în circulație pe plan global^[8].

Necesitatea unei anulări periodice a datoriilor într-o societate care tolerează camăta a fost conștientizată de antici care realizau empiric caracterul nesustenabil al progresiilor geometrice. Concentrarea periodică a bogăției în mâinile unei oligarhii financiare în detrimentul marii majorități a populației, urmare a împrumutului cămătăresc, a fost observată încă din zorii umanității. În studiul său intitulat The Lost Tradition of Biblical Debt Cancelations,^[9] economistul american Michael Hudson prezintă o serie de legi de anulare a datoriilor începând cu primele civilizații sumeriene de acum peste 4500 de ani, „iertarea datornicilor” urmând de obicei întronării unui nou suveran sau unei victorii militare. Piatra Rosetta, descoperită în 1799 și cu ajutorul căreia Champollion a reușit să descifreze hieroglifele, comemorează de altfel anularea datoriilor de către regele Ptolemeu al V-lea în anul 196 î.C. 

Vechiul Testament adaugă tradiției orientale a iertării de datorii un caracter periodic, previzibil într-un ciclu economic de șapte ani. Odată la șapte ani toate datoriile sunt anulate, iar la finalul a șapte cicluri de câte șapte ani este proclamat anul jubiliar. Mai mult decât atât, Scriptura interzice orice fel de dobândă între evrei deși recomandă practicarea acesteia în relațiile cu ne-evreii: „De vei împrumuta bai fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi și să nu-i pui camătă”^[10].Mecanismele anului sabatic și al anului jubiliar sunt explicate în cartea a III-a și a V-a a lui Moise, adică Leviticul și Deuteronomul:

3.	„Șase ani să semeni ogorul tău, şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor;
4.	Iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pământului, odihna Domnului; ogorul tău să nu-l semeni şi via ta să n-o tai în anul acela.
5.	Ceea ce va creşte de la sine pe ogorul tău să nu seceri şi strugurii de pe viţele tale netăiate să nu-i culegi, ca să fie acest an de odihnă pentru pământ.
6.	Şi aceste roade vor fi în timpul odihnei pământului hrană pentru tine, pentru robul tău şi pentru roaba ta, pentru simbriaşul tău şi pentru străinul tău care s-a aşezat la tine;
7.	Pentru dobitocul tău şi pentru fiarele cele de pe pământul tău, să fie de hrană toate roadele lui.
8.	Să numeri apoi şapte ani de odihnă, adică de şapte ori câte şapte ani, ca să ai în cei de şapte ori câte şapte ani, patruzeci şi nouă de ani.
9.	Şi să trâmbiţezi cu trâmbiţa în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii; în ziua curăţirii să trâmbiţezi cu trâmbiţa în toată ţara voastră.
10.	Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi să se vestească slobozenie pe pământul vostru pentru toţi locuitorii lui. Să vă fie acesta an de slobozenie, ca să se întoarcă fiecare la moşia sa; fiecare să se întoarcă la ogorul său.
11.	Anul al cincizecilea să vă fie an de slobozenie: să nu semănaţi, nici să seceraţi ceea ce va creşte de la sine pe pământ, şi să nu culegeţi poama de pe viţele netăiate,
12.	Că acesta e jubileu; sfânt să fie pentru voi; roadele de pe ogor să le mâncaţi.
13.	În anul jubileu să se întoarcă fiecare la moşia sa.”[11]

Respectiv:

1.	„În anul al şaptelea vei face iertare.
2.	Iertarea însă va fi aceasta: tot împrumutătorul, care dă împrumut aproapelui său, să ierte datoria şi să n-o mai ceară de la aproapele său sau de la fratele său, că s-a vestit iertarea în cinstea Domnului Dumnezeului tău.
3.	De la cel de alt neam să ceri datoria; iar ce vei avea la fratele tău, să-i ierţi.
4.	Numai aşa nu va fi sărac printre voi; că te va binecuvânta Domnul în pământul acela pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă în stăpânire, ca să-l ai moştenire,
5.	Dacă vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău şi te vei sili să plineşti toate poruncile acestea, care ţi le spun eu astăzi.
6.	Căci Domnul Dumnezeul tău te va binecuvânta, după cum i-a grăit şi vei da împrumut altor poare, iar tu nu vei lua împrumut; şi ţi domni peste multe popoare, iar acelea nu vor domni peste tine.
7.	Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac;
8.	Ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă.”[12]

Cele trei tipuri de mecanisme de protecție prevăzute de Vechiul Testament împotriva deconstructivismului economic – anul sabatic, anul jubiliar și interzicerea totală a dobânzii au fost însă ocolite prin dispense rabinice. Încă din epoca celui de-al doilea templu, Hillel cel Bătrân^[13] a inventat conceptul de prosbul (prozbul), o declarație făcută în fața unei curți rabinice, prin care creditorul și debitorul agreează ca în anul sabatic datoria să fie cedată temporar curții și ieșind astfel din sfera relațiilor între privați să nu mai facă obiectul constrângerilor din legea mozaică. Odată trecut anul sabatic, regimul juridic redevine unul de drept privat datoria fiind reactivată. Motivul invocat pentru această nerespectare flagrantă a legii vetero-testamentare a fost reticența creditorilor de a-i împrumuta pe debitori în anii finali ai unui ciclu sabatic, deși Deuteronomul interzice explicit exact o atare situație:

„9.	Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit şi să zici: Se apropie anul al şaptelea, anul iertării; şi să nu se facă din pricina aceasta ochiul tău nemilostiv către fratele tău cel sărac şi să-l treci cu vederea; că acela va striga împotriva ta către Domnul şi va fi asupra ta păcat mare.
10.	Dă-i, dă-i şi împrumuturi câte-ţi va cere şi cît îi va trebui, şi când îi vei da, să nu se întristeze inima ta, căci pentru aceasta te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile tale şi în toate câte se vor lucra de mâinile tale.
11.	Căci nu va lipsi sărac din pământul tău; de aceea îţi şi poruncesc eu: Deschide mâna ta fratelui tău, săracului tău şi celui lipsit din pământul tău.”[14]

Temeiul religios pe care și-a fundamentat Hillel inovația juridică a fost „mi pene tikkun ha-’olam”^[15] adică „pentru folosul ordinii în lume”, prin această dispensă bogații fiind protejați împotriva pierderii bunurilor, iar săracii obținând accesul la creditele de care aveau nevoie. Interpretări rabinice ulterioare au stabilit pe baza deciziei lui Hillel că o declarație în prezența curții rabinice este suficientă pentru a-i permite creditorului să-și recupereze creanța și după anul sabatic, completând că prosbul poate fi aplicat doar dacă debitorul posedă proprietăți care să poată fi constituite în garanții pentru debitor. Cu un mecanism asemănător prosbul-ului a fost ocolită cerința imperativă de a lăsa pământul pârloagă în timpul anului sabatic. O dată la șapte ani Marele Rabin, vinde nominal pământul statului Israel unui neevreu, care se obligă să îl vândă înapoi la același preț anul viitor. Neaparținând evreilor, pământul poate fi așadar lucrat chiar și în anul respectiv.^[16] Cea de-a treia barieră ridicată de Vechiul Testament în calea deconstrucției economice,  respectiv interdicția evreilor de a se împrumuta unul pe altul cu camătă a fost ocolită prin dispensa numită heter’iska  sau „dispensă pentru afaceri”^[17]. Creditorul „investește” banii în afacerea debitorului cu condiția ca la data convenită să primească o parte din profit (de fapt dobânda prestabilită). 

În civilizația creștină camăta a devenit acceptabilă doar după penetrarea acesteia de către ideile gnostice și cabalistice în timpul Renașterii. Și în acest caz a fost nevoie de o transmutație prealabilă a termenilor, camăta fiind redefinită  din „orice împrumut purtător de dobândă” în „împrumutul cu dobândă excesivă”^[18]. Pentru a masca distrugerea economică și corupția morală permiterea timpurie a cametei a fost mascată ca acțiune caritabilă, împrumuturile „cămătarilor creștini” Medici sau Fugger, sprijiniți de papalitate promițând o dobândă mai mică decât cea a pieței.

Gruparea capitalurilor sub forma corporațiilor – ferment al deconstrucției 

            Conceptul de corporație interesează nu doar din punct de vedere al precedentului juridic realizat în procesul de redefinire al individului^[19], deci în deconstructivismul social, ci și din punct de vedere al deconstrucției economice, al relației dintre om și capital și al efectelor geopolitice generate.  

Prima corporație în accepțiunea modernă a cuvântului a fost Compania Olandeză a Indiilor Orientale (VOC), înființată la 1602 la Amsterdam. Prin limitarea răspunderii directorilor săi, dimensiunea capitalurilor implicate și extinderea geografică a operațiunilor sale, VOC a fost un precursor timpuriu al globalizării actuale. Datorită pionieratului instituțional și a rolului jucat în istorie VOC este considerată prima corporație globală, cea mai valoroasă și mai influentă corporație din istorie^[20]. 

Contextul istoric al apariției corporațiilor este dat de succesul Reformei în provinciile nordice ale Țărilor de Jos și al migrației unor mari posesori de capital din zona Italiei și a Peninsulei Iberice spre nord-vestul Europei. Procesul s-a suprapus temporal cu înlocuirea coridoarelor de transport terestru dinspre Asia spre Europa („drumul mătăsii”) cu transportul maritim și cu expulzarea evreilor din Spania și Portugalia la finalul secolului al XV-lea. 

Atât Compania Olandeză a Indiilor Orientale cât și corporațiile care au imitat-o, cum ar fi Compania Olandeză a Indiilor de Vest, Compania Golfului Hudson, Compania Engleză a Indiilor Orientale etc, apar ca urmare a conferirii de către stat, după caz olandez sau britanic, a unui monopol asupra unui tip de comerț, de exemplu comerțul cu mirodenii, comerțul cu sclavi, etc și într-un anumit teritoriu geografic. Aflate în competiție cu state mai puternice, Olanda și Anglia, își fac aliați din posesorii de capital, cărora le oferă atât garanția unui monopol de stat asupra  unui tip de comerț cât și forma juridică necesară grupării capitalului.

 În studiul lor legat de evoluția acestei prime corporații, Gelderblom, de Jong și Jonker^[21] argumentează că inovațiile juridice au apărut din necesități economice și nu invers. Sombart, la rândul său, vede în corporație o  modalitate de standardizare a creditului și a activității economice:

„Acțiunile (părțile sociale ale unei corporații) reprezintă standardizarea creditului. Putem vorbi de „standardizare” în acest sens atunci când o relație care inițial era personală devine impersonală; acolo unde înainte ființe umane acționau direct sau interacționau unii cu alții, există acum un sistem…Acolo unde înainte lucrul era făcut de om, acum este făcut de o mașină. Aceasta înseamnă standardizare… O afacere devine standardizată atunci când conducătorul firmei care înainte venea în contact direct cu angajații sau clienții săi, este înlocuit de un consiliu director, sub care se află o armată de oficiali, toți lucrând după un plan organizat, și în consecință afacerea este mai mult sau mai puțin un proces automat.”^[22]

S-ar putea afirma că formatul corporației corespunde unei organizări colective a indivizilor, de natură să confere randamente economice superioare, după cum organizarea industrială și etapizarea, producției este de natură să genereze producție de masă^[23]. Această aparență este însă falsă. Corporația nu reprezintă o organizare colectivă a indivizilor, ci a capitalurilor. Constatarea este probată de faptul că o corporație nu trebuie neapărat să aibă ca acționari persoane fizice clar determinate, ci această calitate poate fi îndeplinită și de alte corporații, asociații, fundații etc. O altă probă o reprezintă limitarea responsabilității la persoana juridică și netransferarea acesteia către acționari. Constatăm așadar încă în timp ce societatea este sub presiune în direcția atomizării și in defavoarea organizărilor de tip colectiv, la nivelul capitalului, tendința este una contrarie, de creare a unui cadru juridic in favoarea grupării acestuia.

Dar poate că în domeniul economic, modelul corporației, ca organizare colectiva a capitalurilor, reprezintă singura formă de organizare superioară la nivel colectiv, indivizii, spre deosebire de posesorii de capital, nefiind capabili sa genereze astfel de forme de organizare colectiva? Nici această ipoteză nu se verifică. Înființarea primei corporații a însemnat un moment de cotitură, întrucât corporația reprezintă modalitatea de conlucrarea agreată între stat și posesorii de capital. Această alianță a fost necesară în lupta pentru stăpânirea comerțului maritim și acces la colonii dusă contra unor competitori redutabili – în mod special regatele Spaniei și Franței. Cu alte cuvinte, corporația a conferit cadrul juridic necesar posesorilor de capital, pentru a le asigura capacitatea de a se grupa și  a intra în competiție cu forma statală care precedă această alianță, respectiv monarhia absolută. 

Apărute așadar abia în secolul al  XVII-lea cu aportul major al statului prin garantarea unor monopoluri, corporațiile nu reprezintă în niciun caz cea mai veche formă de asociere în domeniul economic. Acest primat este deținut de bresle, formă de organizare și ierarhizare profesională care se diferențiază substanțial de corporație. Breslele nu sunt un concept artificial, ele apar natural și se dezvoltă în feudalism, pornind de la tradiția antică. Spre deosebire de corporație, pe care am definit-o ca o modalitate de organizare colectivă a capitalurilor, breasla este o structură de organizare colectivă a indivizilor, grupați în funcție de profesia exercitată. Breasla are reguli stricte, o ierarhie cunoscută, modalități de promovare, verificare și responsabilizare profesionale clar determinate. Spre deosebire de capital, unde caracterul este dinamic și responsabilizarea este limitată, breslele se caracterizează prin rigiditate și responsabilitate. De asemenea, spre deosebire de bresle unde barierele de intrare sunt importante și mai degrabă de natură profesională, breasla fiind responsabilă pentru calitatea produselor și serviciilor prestate de către membri săi, capitalul și corporația ca expresie juridică a sa, reprezintă triumful standardizării, adică al cantității asupra calității. 

Atât Adam Smith, doctrinar de bază al liberalismului și al liberului schimb, cât și Marx, critică rigiditatea și limitarea competiției de către bresle, de natură să genereze ineficiență economică și prețuri mai mari. În ciuda acestor critici, corporațiile nu s-au impus prin eficiență superioară într-o competiție economică directă cu breslele pe piața liberă, ci așa cum am arătat deja, în urma conferirii unor monopoluri de către stat. Nu numai că statul modern a favorizat ab initio gruparea capitalurilor, garantând monopoluri și oferind formule juridice de natură să faciliteze acțiunea lor colectivă, ci a intervenit direct în competiția economică în defavoarea asocierilor de persoane aflate în concurență cu asocierile de capital. Adoptată la începuturile Revoluției Franceze, mai precis la  14 Iunie 1791, Legea Le Chapelier^[24], prevedea la Art 1. “Abolirea oricărei asocieri în cadrul unui comerț sau în cadrul unei profesii, ca fiind una din bazele fundamentale ale Constituției Franceze”  și interzicea reînființarea oricărei bresle sub orice pretext. Prin aceeași lege, la Art 2 “li se interzice cetățenilor, comercianți, profesioniști sau antreprenori ca atunci când se întâlnesc să-și aleagă vreun președinte, secretar sau mandatari, să țină contabilități comune, să adopte decrete, rezoluțiuni, ale intereselor lor comune”. Prin aceeași lege, administrațiilor municipale le este interzis să primească petiții din partea unor organizații profesionale, iar cetățenilor le este interzisă orice încercare de a stabili plafoane de prețuri sau de a limita competiția în interiorul profesiilor. 

Tot Legea Le Chapelier interzice posibilitatea organizării în sindicate și dreptul la grevă, scopul legii fiind de fapt interzicerea oricărei forme de organizare colectivă a ofertanților de muncă (artizani, muncitori, funcționari etc). Justificarea prezentată este întotdeauna aceeași: „eliberarea individului”, în acest caz –  de restricțiile  impuse prin organizarea într-o breaslă sau un sindicat. Contează prea puțin că aceste restricții vizează în bună parte asigurarea calității unui bun sau serviciu sau a reputației unei profesii. Orice asociere profesională de tipul unor bresle sau sindicate și acțiuni coordonate ale acestora sunt considerate de natură a facilita creșterea salariilor, contrară „spiritului revoluției” și prin urmare trebuie eliminată. Dar, după cum se poate ușor observa, legislația Revoluției Franceze atacă doar formele de asociere ale ofertanților de muncă nu și pe cele ale deținătorilor de capital sau monopolurile acestora.

Organizarea colectivă a capitalurilor în corporații, a fost un pact/ o formulă, oferită de  republica olandeză și de regatul englez proprietarilor de capital, în încercarea de a-și înlătura rivalii geopolitici ai vremii. De la înființarea primelor corporații la începutul secolului al XVII-lea, alianța între statul protestant și oligarhiile financiare s-a dovedit o formulă de succes, capabilă să asigure atât expansiunea imperiilor coloniale cât și profiturile investitorilor. Se constată două fenomene deosebit de importante: în primul rând puterea în creștere a capitalului în cadrul relației stat-capital și în al doilea rând dinamica internațională a capitalului. 

Sfârșitul secolului al XVII-lea marchează un moment important în relația stat-capital: în Anglia, înlocuirea dinastiei Stuart cu Stathudertul de Olanda Wilhelm al III-lea, prin așa-numita “Revoluție Glorioasă” de la 1688, a fost urmată, la doar 6 ani de înființarea Băncii Angliei. Prin charterul acestei bănci, monopolul statului (monopol regal) asupra emisiei monetare este cedat către o corporație. Alianța stat – capital pare să fie mult mai avantajoasă pentru grupurile de capital, care se dovedesc capabile să înlocuiască o dinastie, atunci când interesul lor o cere și să obțină cele mai importante avantaje economice, respectiv monopolul emisiei de monedă și al profitabilului comerțului internațional^[25].

În cadrul alianței stat – capital, caracterul dinamic al celui din urmă este defavorabil partenerului-stat. Fie că se mută din zona mediteraneeană spre Țările de Jos, fie că trece Canalul Mânecii în Anglia sau de aici spre continentul American, capitalul este mereu în căutarea unei noi gazde, capabile să asigure câteva condiții esențiale. Acestea vizează în primul rând siguranța investiției, prin menținerea unei armate cât mai puternice și capacitatea de a utiliza această forță militară în zonele considerate de interes pentru capital.  În al doilea rând, grupurile de capital doresc garantarea unor randamente ridicate, condiție realizată de obicei prin garantarea unor monopoluri comerciale. Așadar, într-o etapă intermediară a existenței lor, statul și capitalul se folosesc reciproc, unul pentru consolidarea poziției interne și competiția cu rivali externi, al doilea pentru garantarea siguranței investițiilor si maximizarea randamentelor. 

Ce se întâmplă însă dacă statul ajunge un obstacol în calea grupurilor de capital? Este posibil un astfel de scenariu? Înlocuirea unei dinastii, de pilda a dinastiei Stuart cu cea de Hanovra, cu larga asistență a capitalului străin, nu constituie un conflict per se între capital și stat, ca formă de organizare. Înlocuirea unui regim politic – monarhia  absolutistă, cu un altul – monarhia parlamentară, reprezintă însă un prim pas. Revoluția Glorioasă și-a căpătat atributul de „glorios” tocmai datorită faptului că a însemnat un pas în spate al autorității statale în fața grupurilor de capital. În cadrul evoluției sale istorice însă, deși este folosit  inițial ca vehicul, treptat statul devine un obstacol pentru acumularea de capital. El este însă un obstacol redutabil pentru că spre deosebire de alți rivali istorici ai grupurilor de capital, cum sunt breslele, sindicatele sau indivizii, el prezintă câteva atribute care îi conferă puteri formidabile: deține monopolul forței, capacitatea de a emite legislație si de a o impune și poate impozita, deci poate genera venituri semnificative. Dacă într-o conflict cu o mare corporație internațională, resursele pe care le poate aloca un individ sunt nesemnificative, în cazul statului lucrurile stau diferit. Statul poate amenda, poate dispune măsuri coercitive mergând până la suspendarea activității economice, poate declanșa controale fiscale, măsurile dispuse de organele de  control constituind titluri executorii, poate institui popriri și poate executa conturile bancare și activele societății.   Ajuns ultima barieră în calea deconstructivismului economic, adică a procesului Solve et Coagula, statul în sine trebuie eliminat.

Concluzie

Se poate afirma că procesul de  deconstrucție a barierelor de ordin economic care protejau  societățile tradiționale a precedat distrugerea celorlalte mecanisme de protecție ale identităților colective. Am argumenta chiar că el a fost o condiție prealabilă realizării marilor salturi în domeniul științei și revoluției industriale, evoluții apărute abia  după primele mari acumulări de capital din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Succesiunea alchimică: (stare naturală + agent distructiv) → (particulă elementară/haos) → (recreere pe bază rațională) este aplicabilă și în domeniul economic. În acest caz rolul agentului distructiv a fost jucat de împrumut purtător de dobândă, care a facilitat marile acumulări de capital. Un rol activ în demontarea barierelor de protecție economică ridicate în jurul societăților tradiționale l-au jucat și politicile statale, care au favorizat gruparea capitalurilor sub forma corporațiilor cărora le-au fost garantate importante monopoluri comerciale. În același timp, riscul proprietarilor de capital a fost minimizat prin mecanismul răspunderii limitate la nivelul capitalului investit. O politică opusă, de descurajare, a vizat asocierile tradiționale de indivizi. Crearea primei corporații moderne – Compania Olandeză a Indiilor Orientale (VOC) și Legea Le Chapelier – prin care Franța revoluționară a interzis asocierile de persoane sub forma breslelor și sindicatelor, au constituit importante precedente legale  folosite în procesul de reformă a societăților tradiționale.

Bibliografie

Attali, J., (2016) O scurtă istorie a viitorului, Iași: Polirom.

Bădescu, I. (2006). Enciclopedia sociologiei universale. București: Mica Valahie.

Gelderblom O., de Jong A., Jonker J., (2012) The Formative Years of The Modern Corporation: The Dutch East India Company VOC 1602-1623, Universiteit Utrecht

Herzog, B., (2022) Lumea unipolară vs. lumea multipolară – teatre de acțiune, strategii, metode de implementare, centre de rezistență, Teză de doctorat, București: SCOSAAR.

Herzog, B., (2021) Principiile reconstrucției sociale a individului prin revenirea la prima materia, Revista română de sociologie, serie noua, anul XXXII, nr. 3-4, pp. 251-261.

Stewart, J.H., (1951) A Documentary Survey of the French Revolution, New York: Macmillan.

Resurse online:

Hudson, M., (1992) The Lost Tradition of Biblical Debt Cancelations, accesat online la 10.05.2022, de la https://michael-hudson.com/1992/03/the-lost-tradition-of-biblical-debt-cancellations/

Taylor, B., (2013) The First and the Greatest: The Rise and Fall of the Vereenigde Oost-Indische Copagnie, accesat online  10.05.2022, de la https://globalfinancialdata.com/the-first-and-the-greatest-the-rise-and-fall-of-the-vereenigde-oost-indische-compagnie

Sombart, W., (1911)  The Jews and Modern Capitalism, accesat online la 10.05.2022 de la https://socialsciences.mcmaster.ca/econ/ugcm/3ll3/sombart/jews.pdf

*** (1906) Encyclopedia Judaica, accesat la 10.05.2022 dipsonibil la: https://jewishencyclopedia.com