De ce a ajuns arta un gunoi?

Faptul că arta, în special arta plastică, a ajuns o mizerie nu e ceva întâmplător. Acest fenomen nu ține de o degradare inerentă a societății, ci e un program deliberat și esențial în controlul societății. Dacă vreți este o chestiune esențială de „mind control”. Voi încerca ca în câteva rânduri să sintetizez un subiect foarte greu, așa că îngăduiți-mi câteva generalizări. Dacă veți fi de acord cu cele enumerate de mine, veți înțelege de ce la o expoziție de artă contemporană, fie ea la Veneția, București sau Timișoara nu numai că veți întâlni lucruri hidoase, dar mergând mai departe aș îndrăzni să spun că VEȚI ÎNTÂLNI EXCLUSIV MIZERII, gunoaie. Să vedem de ce.

Trebuie să remarcăm că degradarea artei în mizerie, în nimic, a premers cu decenii degradarea societății occidentale. Atunci când cubiștii, dadaiștii și alți „artiști” ai capitalelor europene își expuneau aberațiile în saloanele marilor galerii, societatea încă funcționa normal. Orașele europene arătau încă a orașe europene, în școli se făcea carte adevărată iar copilul avea doar mamă și tată. Arta, așa cum am mai explicat în capitole din cărțile mele „Sincronicitate și simbol” și „Alchimie și Katechon”, reprezintă un segment „upstream” de natură să genereze ULTERIOR disoluția socială.

Din punct de vedere social degradarea artei, și chiar promovarea urâtului, a grotescului, pe post de artă este un instrument anti-democratic. Frumosul este intrinsec, e sesizabil de toată lumea. URÂTUL în schimb, pentru a fi acceptat TREBUIE PROMOVAT de cineva. De cine? Evident de oamenii cu banii și de „experții” angajați de aceștia, experți care în lumea artei poartă eticheta antinomică de „critici”. Astfel, prin necesitatea de a fi promovat, URÂTUL ARE UN ROL DE SELECȚIE SOCIALĂ. Puterea de decizie asupra calității unei opere de artă se mută de la omul normal la oligarhul cu bani, via „experți” angajați.

Obligarea societății să accepte orice mizerie pe post de artă poartă în sine un dublu mesaj. Unu: marea masă nu este capabilă să hotărască asupra frumosului, doi: noi, experții – de fapt oligarhii care stau în spatele lor, suntem singurii capabili să emitem judecăți de valoare. DACĂ EXPERȚII, ȘI NU SOCIETATEA, POT DECIDE ASUPRA FRUMOSULUI, DE CE NU AR PUTEA DECIDE ASUPRA PROGRAMULUI POLITIC DEZIRABIL SAU ASUPRA OBLIGATIVITĂȚII UNUI TRATAMENT MEDICAL. Absolut logic, nu? Dar trebuia început de undeva.

Aspectul financiar nu este nici el de neglijat. PRIN PROMOVAREA URÂTULUI, ARTA A AJUNS UN ȘMEN AL BOGAȚILOR. Veți spune că întotdeauna marii pictori și sculptori au avut patroni papi, regi, sau familii de bancheri. Da și nu. Fiind sesizabil de marea masă, frumosul democratizează accesul la artă. Un tânăr talentat devine cunoscut publicului prin frumusețea tablourilor lui. În cazul promovării urâtului nimeni nu știe că „X” va deveni un mare artist în afara oligarhului care intenționează să îl promoveze și a corpului de „experți” care urmează să confirme calitatea „operei artistice”. Acest lucru dă posibilitatea oligarhului de a obține drepturi comerciale asupra producției de artă, înainte ca X să devine un artist recunoscut. Oligarhul fură așadar startul. Nu mai vorbim de numeroasele oportunități de șmenării fiscale pe care le oferă donațiile de artă.  Așadar, prin relația lui directă cu banul și cu furtul, urâtul are un rol MAMONIC.

În fine, nu vreau să epuizez subiectul dar un ultim aspect mai trebuie totuși menționat. Arta are caracter simbolic. Sintagma aceasta e atât de abstractă încât poate să însemne orice. Să încercăm să explicăm pe înțelesul tuturor. Simbolul stabilește legătura între două realități o realitate imediată, palpabilă, mundană – lumea de zi cu zi, și o realitate abstractă, nepalpabilă dar totuși vie, lumea invizibilă, numiți-o cum vreți – lumea ideilor, a arhetipurilor, a duhurilor. Fiind o legătură între cele două segmente de realitate, simbolul are un rol multiplu, un rol de redare dar și un ROL DE INVOCARE. As above, so bellow. Precum în cer așa și pe pământ. Ca să rămânem în lumea artelor plastice, o icoană are atât rolul de a reda imaginea unei persoane, a unui sfânt, dar și de a invoca sfântul respectiv. Sau, ca să dăm încă un exemplu: când o organizație subtilă ridică un obelisc într-o piață publică ea pe deoparte marchează un teritoriu cucerit, dar, totodată, realizează un ritual, invocă entitățile care o guvernează, le dedică un timp și un spațiu. Ca să revenim la tema prezentului articol, la nivel simbolic URÂTUL transpus în artă are un rol ANTI-ICONIC. Ați înțeles, nu?

În fine, și cu asta închei, prin natura lui, incapabil de a însemna ceva prin sine însuși, distructiv și cu nevoia de a fi promovat de cineva, URÂTUL ESTE TOTALITAR. În artă, și nu numai, urâtul nu tolerează alăturarea cu frumosul. Pentru că frumosul este observabil de toată lumea, ca să poată exista urâtul trebuie să fie alăturat doar altor urâciuni.

Din toate aceste motive, neplăcute dar logice, arta a ajuns o mizerie. Un gunoi scump, controlat de oligarhi cu aere de cunoscători, dar totuși un gunoi.

https://www.sothebys.com/en/articles/sothebys-exclusive-editions-oscar-murillo-and-the-art-of-collecting-editions?locale=en