De ce ați mâncat salam cu soia? Cifre.

Acum câțiva ani am luat un prânz cu cineva care l-a cunoscut bine pe Nicolae Ceaușescu. Una din informațiile primite cu respectiva ocazie a fost că la începutul anilor 1980 României i s-a refuzat de către creditori renegocierea datoriei externe, lucru care nu s-ar fi întâmplat în cazul Poloniei sau Ungariei.

Sintetizez mai jos rezultatul auditării informației la care am adăugat, spre o mai bună înțelegere, contextul general economic al anilor 1970-1980. Ce s-a întâmplat așadar? Ce spun cifrele?

Unu – renunțarea la etalonul aur

Anii 1970 au avut un impact major asupra economiei mondiale. În august 1971, confruntat cu o balanță de plăți cronic deficitară Nixon a anunțat renunțarea la rata fixă de conversie între aur și dolar. Pe românește spus, până la momentul respectiv, oricărui deținător de dolari i se promitea că poate să-și schimbe banii de hârtie în aur la o preț de 35 de dolari unica de aur. Acest preț a fost fixat în 1944 și a rămas fix până în 1971 constituind baza sistemului monetar internațional. Odată abandonată această promisiune de schimb la paritate fixă aurul trebuia cumpărat la „prețul pieței”. Stabilitatea, atât cât a existat, a fost asigurată prin forța armelor: SUA te asigura că cu dolarii acumulați vei putea să cumperi ce dorești, în primul rând energie (petrol). Cine nu accepta dolarii ca mijloc de plată era eliminat. Așa au apărut „petrodolarii”, adică dolarii din afara Americii, acumulați ca urmare a schimburilor internaționale. Dacă acumulai mai mulți dolari erai de facto obligat să-i plasezi în obligațiuni americane sau, dacă erai acceptat, puteai deveni investitor pe Wall Street. 

Evident că odată ruptă legătura fixă aur-dolar moneda de hârtie a fost tipărită în neștire acumulându-se o mare masă monetară atât pe plan intern cât și pe plan extern. Ca orice lucru produs în cantitate uriașă și banul produs (tipărit) în neștire și-a pierdut valoarea. A apărut inflația.

Doi – șocurile petroliere

Adăugați celor de mai sus cele două șocuri petroliere datorate crizelor din Orientul Mijlociu. Prețul petrolului a ajuns de la aproximativ 2 dolari/ baril în 1970-1971 la 12 dolari în 1974 și respectiv 35-38 USD în 1980. Așadar petrolul s-a scumpit de aproape 20 de ori. 

Trei – ratele dobânzilor

Ratele dobânzilor la creditele în dolari s-au mărit de la 5-7% la începutul anilor 70 la un maxim de 16% în 1981. La finalul anilor 70 Paul Volcker, noul șef al băncii centrale americane a declanșat o politică a dobânzilor mari în încercarea de a calma inflația cauzată de pașii 1 și 2 de mai sus. Efectul – dolarii au fost retrași din piață, au devenit mai rari și mai scumpi. Beneficiari: deținătorii de dolari, perdanți mari: datornicii. Cei care datorau dolari îi găseau tot mai greu și la un preț mai mare. Marea majoritate a țărilor debitoare au intrat de facto în insolvență. România de exemplu de la o rată anuală de rambursare de cca 1,5 miliarde de dolari s-a văzut nevoită să facă rost de o sumă dublă cca 3 miliarde de dolari anual.  Nici România, nici Ungaria sau Polonia, Brazilia sau Argentina nu au avut nicio putere de a influența vreuna din deciziile de mai sus, pur și simplu au fost puse în fața faptului împlinit: de anul acesta trebuie să dai o sumă dublă pentru a nu intra în insolvență. 

Confruntate cu această situație țările debitoare au intrat în jurul anilor 1981-1982 în incapacitate de plată fiind nevoie de o renegociere a datoriilor lor cu creditorii occidentali (Clubul de la Paris). În ceea ce privește țările din Europa de Est negocierile s-au concretizat în mare după cum urmează:

Ungaria și Polonia au obținut reeșalonări ale plăților și, în unele cazuri, condiții mai favorabile (cum ar fi extinderea termenelor sau reducerea dobânzilor), deși fără anulări substanțiale în această perioadă. 

Polonia era una dintre cele mai îndatorate țări din Europa de Est, cu o datorie externă de peste 25 de miliarde USD în 1982. Criza economică, combinată cu tulburările politice (mișcarea Solidaritatea, starea de urgență din 1981), a făcut imposibilă plata datoriilor scadente.

Negocieri și reeșalonări: În 1982, Polonia a obținut reeșalonări semnificative prin Clubul de la Paris (creditori guvernamentali), care a amânat plăți de aproximativ 2,5 miliarde USD scadente în 1981–1982 pe o perioadă de 7–8 ani. De asemenea, în 1983, băncile comerciale occidentale au fost de acord să reprogrameze plăți de circa 2,5 miliarde USD, dar cu dobânzi majorate.

Deși în anii 1982-1984 datoriile Poloniei nu au fost anulate țara a beneficiat de o asistență indirectă din partea SUA, care a plătit 396,5 milioane USD în 1982 pentru a preveni un default formal, sumă considerată o „acoperire” temporară, nu o anulare. De asemenea, unele dobânzi au fost renegociate la niveluri mai scăzute, ceea ce a redus povara financiară, dar principalul a rămas intact. Anulările semnificative ale datoriilor Poloniei au avut loc abia în anii 1990, în special prin acordurile din 1991 și 1994 cu Clubul de la Paris, care au redus datoria cu aproximativ 50% (circa 16 miliarde USD), ca parte a sprijinului occidental pentru tranziția post-comunistă.

Ungaria

Ungaria avea o datorie externă mai mică decât Polonia, de aproximativ 8–9 miliarde USD în 1982.  A beneficiat de credite noi de la FMI (un acord stand-by de 16 milioane DST în 1982, urmat de alte 1 miliard USD în 1982–1984) și de la Banca pentru Reglementări Internaționale (BIS). Aceste fonduri au ajutat la evitarea unei crize acute, fără a necesita reeșalonări extinse ca în cazul Poloniei. Totuși, Ungaria a renegociat termeni informali cu băncile comerciale pentru a prelungi scadențele unor împrumuturi.

România

România a obținut unele amânări (ex. 1,5–2 miliarde USD în 1982), dar cererile pentru concesii mai mari au fost adesea refuzate, iar anulările au fost inexistente în această perioadă.

Iată cum sintetizează Grok negocierile din acea perioadă)

Refuzurile cererilor României pentru reeșalonări mai ample sau condiții mai favorabile au avut loc în mai multe momente-cheie în anii 1981–1984, în special în 1982, când criza datoriilor externe a atins apogeul (datoria totală a României era de ~13 miliarde USD). Iată o cronologie a momentelor relevante:

• 1981 (preludiu): România a intrat în incapacitate de plată parțială, acumulând arierate de peste 1 miliard USD. Primele cereri de reeșalonare către băncile comerciale occidentale (ex. din SUA, Germania de Vest, Marea Britanie) au fost întâmpinate cu scepticism, deoarece România nu a oferit garanții clare de reformă economică. În loc de concesii ample, creditorii au acordat amânări pe termen scurt (sub 1 an) pentru ~500 milioane USD, dar au refuzat cereri mai extinse (ex. prelungiri de 5–10 ani).
• 1982 (vârful crizei): România a negociat cu Clubul de la Paris (creditori guvernamentali) și băncile comerciale pentru a reeșalona ~3 miliarde USD scadente în acel an. Clubul de la Paris: În mai 1982, a fost acordată o reeșalonare parțială pentru 1,5–2 miliarde USD (datorii guvernamentale), pe 7 ani, dar cu condiții stricte (monitorizare FMI, reforme economice). Cererile pentru prelungiri mai lungi (10+ ani) sau reduceri de dobânzi au fost refuzate, deoarece România nu a acceptat condițiile politice și economice cerute. Băncile comerciale: Negocierile din 1982 (ex. la Londra și Viena) cu peste 100 de bănci occidentale au fost tensionate. România a cerut amânarea a 2–3 miliarde USD pe termene mai lungi (5–10 ani), dar băncile au acordat doar prelungiri pe termen scurt (1–2 ani) pentru ~1 miliard USD, refuzând concesii mai ample.
• 1983–1984: România a continuat negocierile, dar cererile pentru reeșalonări suplimentare (ex. 3–4 miliarde USD scadente în 1983) au fost parțial refuzate sau limitate la amânări scurte. De exemplu, în 1983, băncile din Germania de Vest au acceptat o reeșalonare de ~500 milioane USD, dar au refuzat cereri mai mari din cauza lipsei de reforme structurale. Clubul de la Paris a impus condiții mai dure, iar România a primit doar prelungiri limitate (ex. 1–2 miliarde USD pe 1–3 ani), fără reduceri de dobânzi sau principal.

Cifrele arată cam în felul următor:

An	Prime Rate (medie anuală, %)	Stoc datorie externă (end-of-year, mld. USD)	Plată dobânzi (INT, mld. USD)	Suma brută anuală de plată (TDS, mld. USD)	Observații
1970	7.9	0.5	0.03	0.1	Datorie minimă; plăți mici.
1971	5.7	1.2	0.06	0.2	Creștere datorie prin credite occidentale.
1972	5.3	1.5	0.07	0.3	Rate scăzute favorizează acumularea.
1973	6.4	2.0	0.11	0.4	Impact minim al ratelor.
1974	8.0	2.5	0.18	0.6	Începe creștere rate post-șoc petrolier.
1975	6.3	3.0	0.17	0.7	Dobânzi ~6% din stoc.
1976	6.8	3.5	0.22	0.9	Plăți moderate.
1977	7.4	4.0	0.28	1.1	Rate în urcare ușoară.
1978	9.1	4.8	0.40	1.3	Creștere dobânzi; datorie accelerată.
1979	12.7	6.6	0.70	1.9	Vârf timpuriu rate; presiuni energetice.
1980	13.3	9.5	1.10	2.5	Dobânzi explodează; criză incipientă.
1981	16.4	11.4	1.50	3.2	Incapacitate plată; arierate >1 mld.
1982	12.2	13.0	1.30	3.5	Vârf datorie; austeritate extremă.
1983	10.8	11.0	1.00	3.0	Rambursări accelerate; exporturi forțate.
1984	10.3	8.0	0.70	2.2	Reducere datorie; plăți ridicate.
1985	8.8	6.0	0.50	1.8	Continuă austeritatea.
1986	7.8	4.5	0.35	1.4	Rate în scădere ajută.
1987	7.6	3.0	0.25	1.0	Progrese în rambursare.
1988	8.1	1.0	0.10	0.5	Aproape zero; rezerve > datorie.
1989	9.4	0.0

Prime rate = rata de referință pentru împrumuturile corporative majore, publicată de Wall Street Journal

În fine, adăugați celor de mai sus, nu doar dobânzile tot mai mari și limitarea accesului la credite, ci și constrângerile aplicate exportatorilor români. Într-o filmare de anul acesta vorbeam de situația producătorului de pantofi Guban confruntat cu înjumătățirea prețului la exporturile în Germania de la o zi la alta –„îți convine bine, nu, treaba ta luăm din altă parte”. Dar, da , creditele trebuie să le plătești, și la noile dobânzi”.

Ne mirăm că a ieșit Revoluție? Să ne mirăm că am supraviețuit.