Demografie și hegemonie culturală

O să vă rog să aveți un pic de răbdare cu acest articol, pentru că lucrurile devin interesante dar trebuie explicate în context.

1. Contextul

Vă spuneam că recent am participat la o întâlnire a conservatorilor europeni. În asemenea cercuri una din temele predilecte  îl constituie declinul demografic al Europei. Cum și pentru mine chestiunea este una importantă am participat la niște pannel-uri de discuții unde parlamentari și oameni din academia austrieci, maghiari, polonezi și italieni prezentau realitățile europene. În cazul ungurilor s-a vorbit de  încercările făcute de administrația lui Orban pentru îmbunătățirea situației. Sincer vorbind am fost plăcut impresionat de eforturile făcute de vecinii noștri pentru a stimula creșterea numărului de copii. Dacă am reținut bine cifrele, au reușit să ridice puțin numărul de copii per familie de la 1,2 la 1,6 ceea ce înseamnă totuși că rămân sub rata de înlocuire care ar necesita 2,1 copii/ familie. Mai mult decât atât, lui Orban i s-a reproșat că cu costuri enorme nu ar fi reușit totuși să facă altceva decât să determine familiile maghiare care oricum ar fi vrut să aibă copii să îi facă un pic mai repede acordându-le mari facilități fiscale. După câțiva ani de creștere, natalitatea a început din nou să scadă spre nivelurile anterioare acordării stimulentelor. Aș vrea să spun că personal, apreciez mult politica pro-natalistă a lui Orban. În mod special am remarcat stimularea familiilor deja active în câmpul muncii, adică au încercat să nu arunce banii către cei care trăiau din ajutoare sociale.

Cifrele sunt catastrofale în Europa și în întreaga lume. Gândiți-vă, până și India a ajuns să aibă o rată a natalității  sub nivelul de înlocuire. Africa sub-sahariană este încă pe plus dar în scădere vertiginoasă. În câțiva ani vor ajunge și ei în situația indienilor. Singurele excepții par să fie câteva țări din Asia Centrală în care, din motive nu foarte clare, lumea continuă să aibă copii. Explicația pare să fie una sociologică: mândria de a avea o familie numeroasă împământenită în cultura locală, legăturile de familie etc.

1. Discuția

La masa de seară am discutat această temă și cu o doamnă mai în vârstă cu legături apropiate în Israel. „În Israel nu există problema aceasta”, îmi comunică ea bucuroasă. „Pentru că familiile religioase au mulți copii”? „Nu, nu numai ei. Toată lumea”. „Da? Cum așa?” „ Da. E o mândrie să ai mulți copii. În seara de sabat se strânge întreaga familie, familia lărgită, se stă împreună, indiferent dacă oamenii sunt religioși sau nu”. Discuția a urmat apoi spre alte zone care nu fac obiectul acestui articol.

Am verificat informațiile primite și într-adevăr, natalitatea în Israel în ultimii 10 ani se menține relativ constantă în jurul cifrei de 2,9-3,1 copii/familie. Cam aceasta este și rata țărilor din Asia Centrală, Uzbekistan, Kazahstan, Tadjikistan și Kirkizstan. Se pare că Uzbekistanul este singura țară din lume cu natalitate în creștere, ei și (poate) Israelul. Cum așa? 

Să spun din prima că după părerea mea explicația nu e una exclusiv sociologică. Factori precum alimentația sau politicile de sănătate aplicate populației au un efect direct asupra fertilității. Aceste lucruri ar trebui studiate cu cea mai mare atenție, dar cine să o facă? Cine să ia în serios o astfel de problemă, dispariția fizică a unor națiuni în niște țări aflate sub ocupație? 

„Ce ocupație, despre ce vorbești? Iar o să ai un discurs anti-occidental!” veți spune… „Atunci China și Rusia, care nu sunt ocupate de ce nu stau mai bine?” Sunt întrebări corecte. Haideți să spunem două vorbe și pe tema aceasta. Iar apoi vom încheia și cu niște observații practice.

1. Hegemonia

Antonio Gramsci a fost un filosof, jurnalist și activist politic italian de orientare marxistă și fondator al Partidului Comunist Italian. În 1926, sub dictatura lui Mussolini a fost condamnat la peste 20 de ani de închisoare. A murit în 1937, la scurt timp după eliberarea condiționată din cauza sănătății distruse.  În închisoare fiind și încercând să explice eșecul comuniștilor italieni de a provoca o revoluție proletară în Italia, acest intelectual de mare calibru a dezvoltat conceptul de hegemonie culturală. În Caietele din Închisoare Gramsci spune cam așa:  clasa dominantă menține puterea nu doar prin forță (coerciție), ci prin consens cultural (prin școală, media, biserică, intelectuali etc.).  Revoluția proletară necesită mai întâi o „război de poziție” (construcție contră-hegemonie culturală) înainte de „războiul de mișcare” (revoluție directă). Este nevoie de spargerea consensului cultural creat de establishment pentru ca masele de oameni să își poată imagina că se poate trăi și altfel. Altminteri se vor complace în ceea ce cunosc, fiind incapabile să viseze la o lume mai bună.

După părerea mea, aceasta este cheia în care trebuie interpretată și problema demografică. Țările care nu experimentează un declin demografic sunt țările în care globalismul nu a obținut încă hegemonia culturală.

Ce înseamnă asta? Cred că e o discuție foarte profundă care merită un spațiu mult mai larg ceea ce o poate face obositoare pentru un singur articol. Câteva aspecte practice aș dori însă să le surprind încă de acum. De exemplu, văzute în cheie „gramsciană” eforturile făcute de stat, așa cum sunt facilitățile fiscale acordate familiilor numeroase, sunt cu totul insuficiente atât timp cât permiți unei culturi străine să obțină hegemonia culturală. Atât timp cât posturile de televiziune, internetul, festivalurile de muzică etc sunt vectori de transmisie care penetrează masiv populația locală împingând-o spre hedonism. 

În Israel și în Asia Centrală, din motive probabil destul de diferite, legăturile de familie și obiceiurile sunt mai puternice. Cultura locală este mai greu de penetrat. Ca să spunem așa, lumea nu cumpără, ceea ce predică religia globalismului și asta îi salvează.

Dacă lucrurile stau așa, vom înțelege de ce apărarea unor dizidenți culturali ca și cei care au început să fie persecutați în țara noastră este un imperativ de care ține chiar supraviețuirea neamului. Dacă îi vom lăsa pe alții să ne spună ce nu avem voie să facem, să citim și să spunem și nu le vom contesta hegemonia culturală suntem condamnați la dispariție. Nu de tâmpiți ce sunt adversarii noști au înființat organisme de cenzură ale discursului public. Nu de tâmpiți își promovează adepții în orice post din învățământ. Obiectivul este tocmai acesta hegemonia culturală.

Cine nu a luat în serios acest „război de poziție” cum îi spunea Gramsci? Sovieticii de exemplu care credeau că dacă au un armament comparabil cu cel occidental sunt feriți de cucerire, în timp ce generații întregi se îmbrăcau în blugi și ascultau rock britanic. Cine a luat în serios această problemă? Un exemplu ar fi Khomenei care spunea cam așa: „Mai mult decât de artilerie, tunuri și arme, dușmanii noștri au nevoie să răspândească valori culturale care duc la corupție morală… Dacă reuşesc să corupă tineretul, nu mai au nevoie de arme.”

Hegemonia culturală se cucerește cu fiecare Tănasă, Tociu sau Rapcea puși sub acuzare, cu fiecare carte interzisă, cu fiecare articol cenzurat. Tot așa se și apără viitorul unei țări care își propune să mai aibe un viitor.