Poate am mai scris despre cele ce urmează, nu îmi amintesc precis.
Fac parte dintr-o organizație profesională în care se presupune că s-au adunat cei mai experimentați practicieni specializați în managementul firmelor în dificultate. Admiterea se face pe bază de recomandări, nu intră oricine, spre deosebire de multe alte asociații profesionale care au ajuns să-și pierdă credibilitatea. Asociația cu pricina, să-i spunem ABC, a organizat în urmă cu vreo doi ani o conferință internațională la care au fost invitați să participe și omologii occidentali. Conferința a fost organizată la BNR, ceea ce a crescut și mai mult prestigiul evenimentului. Am participat și eu din postura de membru oarecare, cred că singurul din afara Bucureștiului, în favoarea apartenenței mele la organizație figurând și un trecut corporatist vechi de peste 20 de ani.
Au fost prezenți și invitați din ministere, a vorbit destul de multă lume. Memorabil pentru mine a fost un speaker, american din Texas care ne-a spus direct: „Europa va trebui să învețe să trăiască fără să se mai aprovizioneze cu energie din Rusia.” Toată sala plină de specialiști în rentabilizarea întreprinderilor aplauda frenetic. După vreo 20 de minute în care tehnocrații români s-au împărtășit cu înțelepciune texană a urmat sesiunea de întrebări și răspunsuri. Deși la astfel de evenimente e greu să te pui de-a curmezișul, riscând ca toată lumea să se uite chiorâș la tine, nu m-am putut abține să nu mă ridic în picioare și să-l chestionez politicos pe american asupra modului în care va arăta viitorul industriei europene. A urmat un scurt dialog de tipul următor:
– Ce se va întâmpla cu industria europeană dacă nu va mai avea acces la energie ieftină?
– Vor fi construite/ extinse terminalele pentru gaz lichefiat în porturile din Spania și Portugalia. Apoi, acesta va fi transportat prin conducte spre centrele industriale din Germania și Franța.
– OK. Dar gazul lichefiat va fi mai scump, nu?
– Evident.
– Există rețele de conducte care să transporte gazul din porturile de la Atlantic spre centrele industriale?
– Nu. Ele vor trebui construite.
– Dar asta va dura, nu?
– Da, va dura 5-6 ani.
– Și ce se va întâmpla cu industria manufacturieră europeană în acești 5-6 ani? Nu e o perioadă tocmai scurtă.
– E foarte posibil ca industriile manufacturiere europene să trebuiască să-și mute centrele de producție în Mexic și Brazilia, dacă vor să supraviețuiască. Europa trebuie să se specializeze în industrii de înaltă tehnologie.
Eu am tăcut. Sala care începea să dea semne de neliniște că un prost local s-a aflat în treabă permițându-și să deranjeze prestigiosul oaspete s-a relaxat. Au urmat aplauze, lumea a ieșit la cafea. Cum nici nu dormisem bine m-a luat cu friguri, gândindu-mă: „Băi, ăștia nu realizează ce le-a spus omul ăsta?! Că intenționează să închidă industria europeană și că sutele de mii de oameni care au mai rămas activi în economia românească lucrând la subsidiarele locale ale firmelor multinaționale își vor pierde locul de muncă?”. Răspunsul este: NU. NU REALIZAU ceea ce în mod surprinzător de onest le fusese spus în față. Asta dacă trecem peste întrebarea dacă erau cu adevărat interesați de soarta industriei românești și nu doar de a face „networking” cu mai marii băncilor românești și cu omologii străini.
Un al doilea exemplu vine dintr-o discuție privată cu o persoană implicată în actualizarea unor aspecte din legislația românească. Persoana respectivă, tehnocrat de rang înalt, era plătită de Banca Mondială pentru a „armoniza” legislația românească în concordanță cu anumite recomandări ale Băncii Mondiale. Am întrebat-o dacă știe cine sunt acționarii Băncii Mondiale și ai FMI, răspunsul fiind, evident „băncile centrale”. Cum nu mă las ușor la chestiuni de genul ăsta, am revenit:
– Dar la băncile centrale, mai ales la FED, banca centrală americană, știi cine e acționar?
– Nu.
– Și nu te interesează? Nu vrei să știi pentru cine lucrezi de fapt? Indirect lucrezi pentru ei.
– Nu. Tu te ocupi de chestiuni de genul ăsta. Eu știu că modificările pe care le propun sunt bune, sunt necesare mediului economic. Îmi e suficient.
Sigur că persoana din fața mea nu era nici proastă, nici neinformată și cunoștea măcar în termeni aproximativi cine era „beneficiarul final” ca să folosim terminologia profesională.
Ce vreau să spun cu cele două exemple de mai sus? Când în următoarele două săptămânii veți auzi foarte mult colportându-se părerea unor „mari intelectuali” a unor „tehnocrați” mustind de experiență și înțelepciune să vă aduceți aminte de exemplele de mai sus. Din păcate, în ultimii 30 de ani, în crema intelectualității, a clasei politice și economice din România (și chiar din Europa) au fost promovați și răsplătiți oamenii care nu pun probleme, care se conformează unor foi de parcurs primite din afară. Cei care au primit stipendii, funcții, grade, pensii și ranguri academice sunt doar cei care nu au pus probleme. Ei vor veni acum să ne țină lecții, să ne împărtășească din profesionalismul lor.
În imagine Augustin Carstens, General Manager al Băncii pentru Reglemente Internaționale
