În cartea mea Alchimie și Katechon fac referire la o așa-numită ideologie a „reconstrucției lumii” trecând printr-o etapă intermediară a haosului. Acest lucru presupune demolarea intenționată lumii naturale create „imperfect” de Dumnezeu și „părăsită” de acesta, trecerea printr-o etapă intermediară „a haosului” și reconstrucția unei lumi noi, se presupune pe baza voinței omului.
Toate aceste concepte de nișă au fost influențate de cabala iudaică. Pentru a ne familiariza cu ideile care treptat au devenit de facto resortul intelectual al actualei elite globaliste voi apela la citate din „Istoria Religiilor” de Mircea Eliade și „Ideea mesianică în iudaism” scrisă de Gershom Scholem, profesor de misticism iudaic la Hebrew University of Jerusalem, probabil una dintre vocile cele mai avizate asupra subiectului.
Voi menține la minimum intervenția preferând citatele directe.
„După Isaac Luria existența Universului a fost posibilă printr-un proces de contracție a lui Dumnezeu. Căci putea să existe Lumea dacă pretutindeni era Dumnezeu? Cum a putut să creeze Dumnezeu lumea ex nihilo dacă nu exista neantul? Deci Dumnezeu s-a retras ca să facă loc Lumii, părăsind, ca să zicem așa, o regiune din interiorul Său, un spațiu-mistic din care El s-a retras ca să se reîntoarcă în actul creației și al revelației. Prin urmare primul act al Ființei Infinite (En-Sof) n-a fost o mișcare din afară, ci un act de retragere înăuntrul Ființei înseși. (…) Țințum (doctrina lui Luria) este simbolul cel mai profund al Exilului; el poate fi considerat Exilul lui Dumnezeu în el însuși. Abia la a doua mișcare Dumnezeu trimite o rază de lumină și începe revelația creatoare.
Înainte de «contracție» în Dumnezeu a existat nu numai atributul iubirii și al milei, ci și acela al severității divine, pe care kabbaliștii îl numesc Din, «Judecata». Totuși atributul Din se manifestă și devine vădit abia după Țințum, căci aceasta din urmă înseamnă nu numai un act de limitare și de negație, ci și o «Judecată.»…
… Această doctrină este completată de două concepții tot atât de profunde și îndrăznețe: «Spargerea vaselor» (Shevirath Ha Kelim) și Tikkun, termenul semnificând repararea unei greșeli sau «restaurare».”
Potrivit cabalei Lurianice, completează Eliade:
„Tikkun, restaurarea ordinii ideale, reintegrarea Totului primordial este scopul secret al existenței umane, altfel spus Salvarea… Omul este conceput ca un microcosmos și Dumnezeu cel viu ca un macrocosmos. Luria ajunge întrucâtva la un mit al lui Dumnezeu care își dă Sieși naștere. Mai mult încă, omul joacă un anumit rol în procesul restaurării lui Dumnezeu în Împărăția cerească, Tikkun, înfățișat simbolic ca o emergență a personalității lui Dumnezeu, corespunde procesului Istoriei. Venirea lui Mesia înseamnă împlinirea lui Tikkun. Elementul mistic și mesianic s-au sudat în această concepție.” Eliade, M., Istoria Credințelor și Ideilor Religioase, vol. III, pp. 172-173.
Din punct de vedere al cabalistului, așadar, „repararea lumii” este o sarcină divină. Scopul existenței este restaurarea lui Dumnezeu în Împărăția cerească. Venirea lui Mesia în Templul reconstruit împlinește procesul de reparare și încheie istoria.
Scholem:
„În mod tradițional, ideea mesianică în iudaism nu era atât de veselă; venirea lui Mesia trebuia să zguduie temeliile lumii. În viziunea profeților și agadiștilor, mântuirea va urma doar după un revoluționar universal, tulburare, dezastre fără egal în care istoria va fi dislocată și distrusă. Secolul al XIX-lea este orb la acest aspect catastrofic. Nu urmărește decât să progreseze spre perfecțiunea infinită.” p.37
„Tradiția evreiască clasică îi place să sublinieze tensiunea catastrofală în mântuire. Dacă ne uităm la capitolul al zecelea al tratatului Sanhedrin, unde talmudiștii discută pe larg problema mântuirii, vom vedea că pentru ei înseamnă o dezrădăcinare colosală, distrugere, revoluție, dezastru, fără nicio dezvoltare sau progres în acest sens. . Fiul lui David (Mesia) va veni într-o generație complet vinovată sau într-o generație complet nevinovată.” p. 38
Mai departe Sholem explică modul în care, potrivit Messiah se va revela treptat poporului lui Israel și neamurilor:
„Zoharul urmărește Aggadah talmudic în a vedea mântuirea nu ca un produs al progresului interior în lumea istorică, ci ca pe un miracol supranatural care implică iluminarea treptată a lumii prin lumina lui Mesia. Începe cu o strălucire inițială și se termină cu revelația deplină: lumina lui Mesia.
În vremea când Sfântul, binecuvântat să fie El, va îndrepta pe Israel și-i va scoate din Galut (exil), le va deschide o fereastră mică și slabă de lumină, apoi va deschide alta mai mare, până când va deschide pentru ei portalurile de sus către cele patru direcții ale universului. Așa se va întâmpla cu tot ce face Sfântul, binecuvântat să fie El, pentru Israel și pentru cei drepți dintre ei, așa va fi și nu într-o clipă, căci nici vindecarea nu vine unui bolnav într-o singură clipă, dar treptat, până când devine puternic.
Neamurile (care sunt desemnate Esau sau Edom), totuși, vor avea soarta opusă. Ei și-au primit lumina în această lume dintr-o singură lovitură, dar ea se va îndepărta treptat de la ei până când Israel se va întări și îi va distruge.” p.43
Dumnezeu a fost revelat în potențele Sale și în diferitele Sale atribute (dreptate, milă etc., etc.). Prin aceste puteri prin care El a vrut să efectueze Creația, El a format „vase” destinate să slujească manifestării propriei Sale ființe. (Este o regulă obligatorie că orice dorește să acționeze sau să se manifeste are nevoie de veșminte și vase, pentru că fără ele s-ar întoarce la unitatea care nu are diferențiere și fără etape.) Lumina divină a intrat în aceste vase pentru a lua forme adecvate. la funcția lor în creație, dar vasele nu puteau conține lumina și astfel au fost sparte. Aceasta este faza pe care cabaliştii o numesc „ruperea vaselor”. Și care a fost consecința spargerii vaselor? Lumina era dispersată. O mare parte din ea s-a întors la sursa sa; unele porțiuni, sau „scântei”, au căzut în jos și au fost împrăștiate, unele s-au ridicat în sus.
Această „ruptură” introduce un aspect dramatic în procesul Creației și poate explica exilul (Galut). De acum înainte nimic nu este perfect. Lumina divină, care ar fi trebuit să existe în forme specifice și în locurile desemnate pentru ea de la început, nu mai este la locul ei potrivit, deoarece vasele au fost sparte și, după aceea, toate lucrurile s-au stricat. Nu există nimic care să nu fi fost deteriorat de spargere. Nimic nu este în locul desemnat pentru aceasta; totul este fie dedesubt, fie deasupra, dar nu unde ar trebui să fie. Cu alte cuvinte, toată făptura este în Galut (exil).
