Se spune că oamenii înduhovniciți ajung să își cunoască sfârșitul cu ceva vreme înainte. Noi ceilalți trebuie să ne încadrăm pregătirile de înmormântare în cele două-trei zile ale rânduielii.
Pare-se că nu așa stau lucrurile și la Timișoara unde trebuie să mori anunțat din timp dacă vrei să te și îngroape. Cum așa?
Uite, acum vreo zece zile mă duc la cimitir să anunț că prietenii mei din Germania vor veni să îngroape o urnă în cimitirul unde au loc de veci. Am toate actele la mine: hârtia de la primărie cu adeverințele necesare, dovada că taxa de concesiune e plătită pe încă N ani, certificat de deces internațional, certificat de deces emis de consulatul românesc, etc
– Bună ziua! Îl salut extrem de politicos pe administratorul de cimitir. Am venit să vă anunț că am dori să organizăm o înmormântare pe data de x, la ora 17.
Mustăciosul se uită la mine și nu pare să-l impresioneze ceea ce vede. Apoi se lasă pe spătarul scaunului. Nu pot să nu mă uit cum pe pieptul descheiat spânzură un crucifix cu mătănii până undeva spre buric. Apoi spune tacticos:
-IM-PO-SI-BIL! Chiar așa, silabisind ca să bag la cap.
Sincer, în prima fază am rămas mut. Nici nu știam cum să încep. Reacția mea naturală față de o astfel de atitudine ar fi fost să-l bag în… Dar așa ceva nu rezolva nicidecum problema.
-De ce?
-Cimitirul se închide la ora 16.
-În regulă, mă liniștesc eu. Să știți că nu noi am fixat ora, ci părintele.
-Da? Atunci să vină părintele să o îngroape, tranșează Mustață.
– Haideți că rezolvăm cumva, mă milogesc eu. Prietenii mei și-au luat deja biletele de avion, vin din Germania, au stabilit cu părintele. A fost complicat fiind vorba de o urnă…. Îi plătim pe gropari să stea peste program, nu e problemă.
– Dacă îi lămuriți Dumneavoastră.. Veniți oricum când aveți toate actele și vedem. Mergeți la „starea civilă”, am nevoie de adeverință.
– În cât timp se eliberează? Întreb eu fiindu-mi teamă că e vorba de câteva săptămâni.
– Depinde cât e coada de mare… primesc un răspuns înțelept
Mă ridic să plec. Înainte de a ieși pe ușă îmi vine însă o idee.
-Cimitirul nu e administrat de X?
-Ba, da îmi răspunde mustăciosul devenit dintr-o dată atent că un prostovan ca mine știe chestiuni de astea.
-În regulă.
Plec. Sun. Rezolv. PCR – Pile Cunoștințe și Relații. Vorbim și cu părintele și modificăm ora ca să ne încadrăm în program. Când ajung din nou la cimitir, de data aceasta alături de familia îndoliată, sunt întâmpinat politicos. Mi se întinde chiar mâna. Actele sunt pregătite. Se poate. S-a rezolvat.
Asta nu e tot ce aș avea de spus. Adevărul e că în tot acest demers, cu excepția mustăciosului care fie își dădea importanță, fie aștepta o atenție, am întâlnit lume amabilă. Taxele sunt decente. La administrația cimitirelor de unde am luat ultimele hârtii am aflat însă niște informații pe care aș dori să le împărtășesc. În Germania o înmormântare ajunge să coste spre 16.000 de Euro. Că e adevărat, îmi confirmă prietena mea care locuiește acolo. Cum nu toată lumea are atâția bani sunt destul de mulți oameni care își donează trupul facultăților de medicină. În acest caz, costul înmormântării este parțial acoperit de către facultate. Oferta depășește cu mult bugetele facultăților. Alternativa e un fel de groapă comună.
Am ajuns să trăim într-o lume în care apa din râuri nu e a noastră, apa de ploaie nu e a noastră, locul de parcare din fața casei e desființat de primărie și nici să mori nu prea mai poți. Cam așa stau lucrurile. Dar eu zic că nu vor rămâne așa. Ori îi dăm noi jos pe ei, ori ajungem Soylent Green, alimente pentru alți oameni, ca în filmul distopic american din anii ‘70
În final aș vrea să precizez că îl prefer pe mustăciosul meu decât groapa comună din occident. Dar și asta e o chestie de gust.