Am reușit să mă fac de baftă și la Cugir. Cum așa? … Am ajuns cu vreo două ore înainte de ora stabilită așa că o iau la pas prin orășel. Pe stânga magazinul „Furnica”, în spate, uzina mecanică, stadionul, poliția și două așezăminte de pompe funebre. E pustiu, pe străzi aproape nimeni. Din când în când un pensionar cu câte o pungă de Lidl. Efectiv mă doare sufletul când ajung în orașele mici din România. Parcă nicăieri nu ai atât de pregnant sentimentul unei civilizații care își trage ultima răsuflare de parcă ai sta la căpătâiul unui muribund. Chiar și atunci când văd ceva îngrijit, cum e de exemplu micul stadion al orașului, mă întreb pentru cine se face. Simt nevoia să stau undeva. În cele din urmă găsesc o cafenea lângă primărie. Un Pepsi și o cafea costă 13 lei. Scot 15 și îi spun barmanului că e bine așa. Se uită la mine și îmi spune politicos „Lăsați, banii mărunți prind bine oricând”. Mă simt prost. Nu voiam să-l jignesc. Trebuia să dau 20, nu trebuia să dau nimic? Iau restul. „Vi le aduc la masă. Vreți un pahar la Pepsi? ” „Nu”. „Lăsați, mai frumos cu pahar” Îmi dă și paharul. Mă pun la masă. În local sunt doi oameni de vârstă incertă, oricum trecuți de 60 de ani dar greu de spus cu cât. Unul din ei e semi-adormit probabil după câteva vodci. Celălalt îi spune: „Mă duc până la Furnica.”
Uitându-mă pe pereți văd niște hărți imense ale zonei. Mă ridic să mă uit la ele. „Îmi plac hărțile”, mă explic barmanului. Bucuros, acesta vine să-mi explice. „Patronul e pasionat de drumeții”. Îmi arată fotografiile înrămate de pe pereți. Abia atunci realizez că pereții cafenelei sunt umpluți cu sute de fotografii de pe munți. Sunt peste 300 îmi explică barmanul. Apoi îmi arată straiele populare expuse, zecile de reviste National Geographic. Primesc și un pașaport de turist pe „Via Transilvanica”, pașaport care se ștampilează în fiecare loc de popas pe un traseu care presupune zeci de opriri. Primesc și insigne. Îmi amintesc că abia cu două luni în urmă un domn american de vreo 60 de ani, ospătar de la Yellowstone, aflând că sunt din România îmi spusese că la vară vrea să facă tot traseul pe jos. Spre rușinea mea eu nici nu știam că există așa ceva, credeam că vorbește de Transalpina. „O să-ți ia câteva zile” spusesem. „No. You don’t understand. It’s quite long, hundreds of miles.” Am rămas interzis când am aflat că voia să meargă pe jos, de unul singur, câteva săptămâni. „Jim, merge câte 30 de mile pe jos zilnic”, mi-a clarificat o colegă. Mă gândesc la toate acestea în barul iubitorului de munte din Cugir. Între timp se întoarce unul dintre clienții locului cu cumpărăturile de la „Furnica”. Simt nevoia să plec. Mulțumesc pentru pașaport și insigne. Mă gândesc la Yelowstone îi dădusem americanului datele mele de contact pentru cazul în care va veni în România. Poate ajung să-i dau și pașaportul. O iau spre căminul cultural. Aici apar primii copii.
