Loți

Între prietenii bunicului meu era și Loți. Loți era un personaj. Asistent medical, cel mai bun mecanic peste vreo șapte sate de pe Valea Someșului, alcolist divorțat, părăsit de nevastă, crescând de unul singur un copil, pe Lori. Trăia împreună cu taică-su, Kálmán, care crescuse și un pui de cioară. A fost singura cioară domesticită pe care am văzut-o în viața mea. Loți umbla prin sat la costum, de preferință de culoare deschisă, și purta pălării imense. Se zvonea că avea peste 20 de costume, rămase de la maică-sa care îl crescuse de domn elegant. Loți însă cam cum venea după-masa se mutinsoniza. Parcă îl văd și acum ieșind de sub Fiatul 850 al bunicului meu:

– E bendixul tátuko! De aia nu pornește! După care adăuga cu ochii rugători:

– Tátuko, mai adă un ștampel!

După vreo 4 ștampeluri și două ore de înjurat Ceaușescu, bunicul îl încuraja să plece acasă.

Adevărul e că nouă, copiilor, ne plăcea de Loți. Avea câteva istorii cu peste 75% credibilitate: inventase motorul cu apă, avea câteva mașini care îl așteptau la prietenii din Chicago. Ne arăta și cheile… Cine mai avea așa ceva într-un sat dintre Dej și Beclean? Poate doar Doru, fiul celui mai bun prieten al bunicului, care ajunsese stomatolog în Germania și care într-o vară a venit cu un Porsche la care dacă apăsai pe un buton ieșeau farurile din capotă ca ochii la melc. După plecarea lui, noi băieții am scris pe o bucată de placaj PORCHE, am desenat un bord de mașină și l-am urcat în pom unde aveam “mașinile” noastre. Părinții noștri cu Daciile lor ce să zică?! După Revoluție Doru a revenit în România pentru că în Germania nu plătise niște impozite, destul de multe din câte am înțeles.

Dar să revin la Loți. În anturajul bunicului meu nu existau discuții șovine sau tensiuni etnice. În primul rând pentru că temperamentul lui nu cadra cu astfel de discuții, era prieten cu toată lumea, de la țiganii care veneau la ora 1 noaptea: “Haideți domn’ doctor, că moare!”, la evreii care emigraseră în Israel și îl invitaseră să-i viziteze pe banii lor (doar moșise jumate din comunitate), la ungurii cu care vorbea pefect în maghiară.

Totuși, într-o duminică la prânz, apărut din senin, Loți a sărit calul. Cu Lori după el, nu i-a trebuit nimic de mâncare (și ce bună supă cu tăiței și salate de boef făcea Lenuța!) era pus pe trosneală și înjurat Ceaușescu. De la Ceaușescu, treptat spre români, în contextul anilor 87-89, “că numai românii sunt de rahat, că nu se mișcă”. De aici la prorociri: țiganii vor pune mâna pe tot Ardealul, că doar ei fac copii. După vreo 20 de minute, tata, ginere în casă, l-a invitat ori să mănânce împreună cu noi, ori să o ia din loc, treabă neobișnuită, rămasă cumva memorabilă. A fost piciorul în cur dat cuiva care îl caută de multă vreme, dar care este iertat în virtutea unor calități probate în trecut.

Mi-am amintit dupa aproape patruzeci de ani de scena respectivă zilele trecute când, ajuns în satul bunicilor, am aflat că în stânga, în dreapta, înainte și înapoi, toate casele sunt cumpărate de minoritari. Români sau unguri tineri nu mai sunt, toți copiii și nepoții sunt plecați în Germania, Franța, America. Cei mai apropiați sunt la Bistrița sau Cluj.

Loți săracul, cu costumele lui impecabile, pălăriile de Panama și rarele ieșiri șovine, a sfârșit alcoolic. L-a îngropat Lenuța, care cu inima ei minunată a avut grijă de toată lumea. Lori am înțeles că ar fi fost pe la Budapesta, nu cred ca a fost la înmormântare dar a venit să vândă casa. Bunicul meu s-a dus, părinții, asemenea. În ultimul meu drum pe la Dej m-au depășit câteva Porsche Panamera, adevărate nu desenate de copii. Lincolnul sau Cadillacul de la Chicago îl așteaptă încă pe Loți. La fel și motorul cu apă, ale cărui planuri trebuie că au fost puse pe foc de cei cărora Lori le-a vândut casa lui Kálmán, înainte de a o lua din loc în lume. Tânăr a rămas doar puiul de cioară al lui Kálmán Bacsi. El poate povesti ce s-a întâmplat pe Valea Șomeșului în ultimii 50 de ani.