Renovarea cinematografelor vechi din centrul Timișoarei și intrarea lor în circuitul cinematecilor este unul din cele mai pozitive lucruri realizate în spațiul cultural al urbei de pe malul Begheiului. (Notă: un timișorean adevărat spune mai degrabă Beghei, nu Bega).
Cum în cercul cinefililor timișoreni dl. profesor Nicolae Țăran face figură aparte el fiind unul din organizatorii primelor cinemateci din Timișoara, actualii organizatori au gentilețea de a-l invita la unele proiecții de film Câteodată mergem împreună. Așa am ajuns ca în urmă cu câteva zile să vizionăm trilogia regizorului polonez Andrej Wajda „Omul de marmură”, „Omul de fier” și „Walesa, omul speranței”. Merită să ne oprim un pic asupra acestor filme.
„Omul de marmură”, primul film din cadrul trilogiei, este o poveste despre o regizoare de film care la absolvirea facultății, la finalul anilor 1970, își alege ca proiect de diplomă un documentar despre un tânăr „erou al muncii socialiste” din anii stalinismului pe nume Mateusz Birkut. Mateusz ăsta, băiat de la țară, cu o privire luminoasă și un zâmbet cuceritor, ajunsese pe șantierele industriale din anii de început ai comunismului polonez. Arătos și harnic, devine un simbol al tineretului muncitor, cam ca și tinerii de pe șantierele Bumbești -Livezeni din România. Se fac pancarte imese cu chipul lui, filme documentare, e dat exemplu în întreaga țară în epoca în care și în România se cânta „Hei-rup, hei-rup, cad stânci de fier/ În lupta dusă de brigadier”. Dintr-o dată însă Mateusz Birkut dispare din propaganda publică iar Agneska, tânăra regizoare, își propune să documenteze această dispariție. Nu am să vă povestesc aici ce s-a întâmplat, încurajându-vă să vedeți trilogia lui Wajda. Câteva cuvinte merită însă spuse. Vedeți Dvs., frumusețea exterioară a lui Mateusz Birkut este dublată de inocență și de frumusețe interioară. Astfel, luptându-se pentru colegii lui de muncă, ajunge ca din erou al clasei muncitoare să fie luat la ochi de autoritățile comuniste. Comuniștii îl persecută, e urmărit de securitate, are partea lui de dramă familială, ajunge muncitor pe șantierele navale din Gdansk.
„Omul de marmură” a apărut în 1977 iar urmarea, al doilea film al trilogiei, „Omul de fier”, în 1981. Aici aflăm ce s-a întâmplat cu Birkut și continuăm cu odiseea Agneskăi tânăra regizoare. Din nou comuniștii și securiștii polonezi sunt personajele negative, iar tinerii sindicaliști pro-Solidaritatea sunt exemple de idealism. Personaje frumoase, umane. Filme bune, cu siguranță superioare artistic producțiilor contemporane. Omul de fier, a luat și premiul la Cannes, bineînțeles pentru că mesajul anti-comunist convenea occidentului. Filmele cu siguranță merită văzute, dar…. Filmele lui Wajda au apărut în 1977, respectiv 1981, au fost finanțate de statul polonez și au fost difuzate în cinematografele din Polonia, chiar dacă numai în câteva locații selectate. Dați-mi voie să vă întreb: cum se poate ca în plin regim comunist, statul polonez să finanțeze filme în care politicienii comuniști sunt învechiți și corupți, securiștii sunt persoane negative iar opoziția la regimul politic este idealizată?! Niciun cuvânt bun despre reconstrucția Poloniei după devastatorul război mondial, un efort gigantic care este caricaturizat, în schimb scurte secvențe cu Lech Walesa și papa Ioan Paul al II-lea, totul întru-un film făcut sub comuniști?! Vă imaginați ca pe vremea lui Ceaușescu să se facă filme despre soarta I.D. Sârbu, a greviștilor de pe Valea Jiului sau a celor de la Brașov 1987? Ce înțelegem noi de aici?
Am să scurtez această expunere, prezentând propria mea opinie. Apariția unor astfel de filme în Polonia anilor 1977-1981 presupune complicitatea sistemului. Altfel spus, o largă parte din establishementul politic polonez, comuniștii anilor respectivi, au sprijinit activ un curent cultural subversiv și chiar opoziția politică. Așa ceva ar fi fost cu totul de neimaginat în anii 50, dar la începutul anilor 1980 vântul schimbării bătea ireversibil. Evident că un astfel de curent a fost încurajat, când subtil când fățiș, de politicienii și serviciile secrete occidentale care beneficiau de o fundație solidă pe care se putea clădi: rusofobia polonezilor.
Ar mai fi de remarcat ceva, în special pentru noi românii: modul în care occidentalii au mutat piesele de șah încercând să fragmenteze zona socialistă. Prima încercare a fost la finalul anilor 40 în Germania de Est cu reforma monetară care a condus la Criza Berlinului. În 1956 CIA-ul a mizat pe rebeliunea maghiară, în 1968 a fost Primăvara de la Praga, iar prin 1978 au început anii de glorie ai polonezilor – papa polonez, Andrej Wajda, Grevele de la Gdansk, Solidaritatea și Lech Walesa. Tot timpul s-a căutat punctul slab, unde să se producă breșa. Între episoadele Praga și Gdansk, adică între anii 60 și 80 au fost anii de glorie ai lui Ceaușescu. Așa se explică finanțările primite de România, exportul de tehnologie dinspre occident spre noi, presa remarcabilă de care am avut parte, vizitele lui Ceaușescu la Washington, Londra, Bonn etc. Ceaușescu a crezut că totul i se datorează geniului său, iar CIA și MI6 s-au uitat la el peste ochelari și au mutat următorul pion: Polonia. Când s-a văzut că acolo e o pâine de mâncat, România a devenit inutilă iar Ceaușescu din mare strateg a devenit un proscris. Finalul îl cunoaștem: blocajul economic, propaganda de la Europa Liberă și linșajul din decembrie 89.
În final aș dori să mă mai opresc asupra unui aspect. Când în 1977-1981 establishmentul polonez își permitea să joace la două capete era clar că vremea „socialismului muncitoresc” apusese. Cu toate că filmele lui Wajda au fost interzise odată cu instaurarea Legii Marțiale în 1981, devenise clar că din punct de vedere ideologic comunismul pierduse. Chiar dacă Walesa a fost băgat la pușcărie o scurtă perioadă de vreme (discutabil dacă de fapt nu i-a fost asigurată protecția contra sovieticilor precedându-se așa) odată ce ideile au cucerit publicul, forța brută doar amână un deznodământ inevitabil. Aici suntem noi, acum în România. În momentul în care alegerile sunt suspendate și candidații sunt interziși, regimul a pierdut lupta ideologică. Instituțional da, mai pot interzice, pot aresta, pot bloca. Dar viitorul lor este deja asigurat.
Povestea poloneză merită și un epilog dar nu cel făcut de Andrej Wajda la 80 și ceva de ani, respectiv documentarul intitulat „Walesa – omul speranței”, ci niște cifre seci pe care vi le oferă un om mult mai puțin talentat. În anii 1980 șantierele navale poloneze de la Gdynia aveau 15.000 de angajați iar cele de la Gdansk 20.000. Acum, în anul de grație 2025, șantierele de la Gdynia au 0 (ZERO) angajați fiind în lichidare, iar cele de la Gdansk adună cu greu trei mii de salariați. Suntem victorioși, mișcarea sindicală a înfrânt.
