Rafinament oriental

Am mai povestit despre viceregele Lin (Lin Zexu), absolventul academiei confucianiste de la Beijing – unul din cei 51.300 – și strălucit reprezentant al administației chineze. El a fost cel ales și trimis la Canton pentru a combate traficul de droguri inițiat și controlat de englezi. Fundalul – în secolul 18 China era ce mai mare putere economica a lumii, am vazut estimari care variaza intre 30% și 60% din producția mondială. Englezii aveau nevoie de orice din China, chinezii nu acceptau decât argint în schimb, nefiind interesați de nimic ce puteau oferi occidentalii. Sună cunoscut, nu? Ce fac englezii in aceasta situație? Îi stimulează să se drogheze. Iar, sună cunoscut, nu?

În fine, Lin vine, confiscă 20.000 de lăzi de opiu, le dă foc și le aruncă în fluviul Perlei cerând iertare râului că aruncă astfel de gunoaie în el, scrie reginei Victoria (vezi link). Englezii vin cu vasele de razboi, îi înfrâng pe chinezi, le iau Hong Kongul, deschid încă 5 porturi comerțului (tu dă-ne tot, ia droguri în schimb) și așa începe “secolul umilirii Chinei” care va include și ocuparea repetată a Beijingului de către “apărătorii valorilor occidentale”, distrugerea platului de vară etc.

Dar timpul trece. Perioada de concesionare fortata a Hong Kongului expira. În anii ‘80 Margaret Thatcher merge la Beijing si ameninta: daca nu prelungim acordul aduc flota britanica în Hong Kong (+ aliații, evident). China nu vrea război, deschiderea si cresterea economica abia au inceput. Deng raspunde: “nu plecati, nicio problema, va taiem apa”. HK nu are apa proprie, totul e adus de pe continent. Iesita de la negocieri, madam Thatcher se impeidică și cade pe scările din Beijing. Chinezul, superstițios din fire, își freacă mâinile.

Așa se face că în 1984 se semnează declarația sino-britanică cu privire la retrocedarea Hong Kongului. Cine a negociat-o din partea Chinei comuniste? Un oarecare funcționar Ling (Ling Qing ) din aparatul diplomatic chinez. Doar că acel domn Ling era stră-stră-nepotul viceregelui Lin care murise într-un semi-exil forțat după Primul Război al Opiului. Ironia sorții, zic și acum occidentalii. Eu o văd ca pe o formă de rafinament oriental.