În Calea Lipovei din Timișoara existau doi pitici. Unul din ei este Piti Mușchi. I se spune „Mușchi” pentru că face sală de vreo 30 de ani și o face cu folos. Arată exact ca un adolescent suedez, cu câteva mici diferențe: are 55 de ani, nu e blond ci oacheș și are 155 înălțime. În rest, 100% Suedia. Piti Mușchi știe totul despre sală, nu știu pe nimeni de vârsta asta care să arate ca el. Nu aceeași părere pare să o fi avut și amicul meu Bob, care ca orice userist care se respectă a crezut că poate să-l ajute pe „Mușchi” cu niște informații folositoare: „Când faci tracțiuni, trebuie să simți mușchiul cum se tensionează”, explica el în timp ce eu și pretinul Goran ne cruceam cu limba în cerul gurii.
Celălalt Pitic, era Piticul Porno sau „Șeful Zonei”. Piticul „Porno” i-a zis prietenul nostru albanez care ținea pensiunea unde ne întâlneam cu toții. I-a zis așa pentru că era ieșit din comun de spurcat la gură, socrea pe toată lumea. Să luăm un exemplu. Ajung sâmbătă dimineața cu Draghi și cu Bursucu’ la cafea. Pe terasă Piti stă la țigară.
-Salut Pitice!
-Mi-ai adus merdenele? Piticul e mare gurmand și are tabieturile lui la care nu renunță nici în ruptul capului: merdenele numai de la cofetăria Verona din Bălcescu, mici numai din Ocsko Piaț, murături numai de la baba care vinde în piața din Lipovei, caș numai din Badea Cârțan, carne numai de la carmangeria din Piața Traian. Dacă încerci să-l faci te simte și nu mănâncă oricât i-ar fi de foame. Dacă încerc să-l păcălesc risc să-mi dea cu merdenelele în cap. Dacă însă îi place ceva poate să mănânce în cantități nelimitate. La Bazoș de exemplu există un restaurant de familie agreat de italieni. Prietenul nostru albanez, care ca orice albanez are un al șaselea simț pentru a mirosi unde merg italienii, l-a dus pe pitic acolo. În după-masa respectivă Piticu a băgat un castron de supă de cocoș, adică vreo 3 porții de om flămând, un platou cu carne de cocoș și rață și la final o tablă de cremșnit cât un tratat de drept fiscal. Astăzi am merdenelele la mine, așa că îi cumpăr prietenia. Întind pachetul.
-Belea, zice Piticul dând ochii peste cap. Apoi atenția se i se îndreaptă spre companionii mei. Prima dată îl ia în primire pe Draghi
-Pe ăsta unde l-ai găsit?
-În Zona Dacia, l-am adus la o cafea.
-Da, ce în Dacia nu mai e cafea?! Și ăstalalt, arătând spre Bursucu?
-Ăsta e un bursuc din Fibiș.
-Fibiș, acolo întorc și ciorile! Azi Piticu e prost dispus. Îmi arată un cearceaf cu meciurile băgate la pariuri, vreo 16 meciuri toate băgate la 3-5 goluri, cotă de 300. Probabilitatea de a ieși e practic zero, dar Piti, cum n-are bani mizează câte 3 lei. „Uite m-au f..t Brondby și Bilbao, băga-mi-aș picioarele!”
Mai trec zece minute și apare „Grasu” de abanos, bunul prieten al Piticului.
-Uită-te și la ăsta, îmi zice mie, iar a pierdut la păcănele!
Grasu’ comandă un cappuccino.
-Bei cappuccino ca fufele… dezaprobă Piti.
De fapt Piticul e prost dispus din alte motive, are dureri tot mai mari. E cel mai vechi pacient de dializă din județul Timiș, poate chiar din țară. Face dializă de 30 (TREIZECI DE ANI). Toți pacienții cu care a început tratamentul sunt morți de peste 15 ani. A îngropat și a doua generație. Dar acum organismul îi cedează. Toate venele lui sunt înțepate, umblă foarte greu, de abia mai poate parcurge cei 100 de metri de la apartamentul său până la pensiune. Urcatul celor două etaje până acasă e un chin indescriptibil. După dializă mai ales, de abia mai poate urca. Într-unul din cele mai frumoase gesturi pe care le-am văzut vreodată, Marius, „uica” cartierului, își lasă acasă copiii de 2-3 ani, se urcă în mașină și vine de trei ori pe săptămână la 10 seara să-l ajute pe Piti să urce scările. Cred că-l iubește pe Piti mai mult decât pe un frate. Piticul a fost abandonat de tată de mic copil, iar mama i-a murit când avea 14 ani. Cam tot atunci a început și dializa. Nu a putut avea nicio slujbă, în toată viața lui a făcut un singur concediu, la mare, cu vreo 25 de ani în urmă. Tot Uica Marius l-a luat acolo și l-a dus la Constanța să-și facă dializa.
La câteva luni de la sâmbăta cu pricina, băieții din Lipovei fac ședință. E îngrijorare. Piticul a fost internat în spital de câteva săptămâni. Are dureri mari, de abia mai poate merge până la baie. Nimeni nu-i spune ce are. „Bă, poate trebuie operat și ăștia nu vor să-l opereze că nu dă bani. Trebuie să mergem să vorbim cu doctorii.” Așa se face că într-o dimineață, Mușchi, Albanezul, Grasul și cu mine mergem să vorbim cu șeful de secție de la nefrologie. Așteptăm la coadă după vizită. Când ne vine rândul intrăm toți patru. Când ne vede, medicul de vreo 60 de ani se uită la noi dezaprobator.
-Toți aveți aceeași rudă? Așteptați la coadă, ce-i aici!
-Nu vă supărați domnule doctor, zic eu. Nu avem nicio rudă, noi suntem prietenii unui pacient internat aici care nu are familie și am venit să ne interesăm dacă nu-l putem ajuta.
-Despre cine e vorba?
-Flavius Marinescu, Piticu’.
Doctorul se schimbă la față și ne invită să luăm loc în cabinet. Eu și Grasu’ prindem câte un scaun. Mușchi și Albanezu își înghesuie fiecare câte o bucă pe un singur fotoliu.
-Uitați, spun eu, Piticul nu are familie și noi, fiind prietenii lui, ne-am spus că poate e nevoie de o procedură medicală mai complicată care necesită bani. Poate trebuie operat, nu știm…Voiam să vă știți că dacă e vorba de așa ceva noi ne organizăm și rezolvăm cumva.
Doctorului i se pune un nod în gât. Ne vorbește vreo 15 minute în care ne explică cu lux de amănunte că organismul Piticului nu mai face față, totul cedează. Oasele sunt decalcifiate, ca să-i susțină corpul și să mai poată merge încearcă să-i construiască un corset din plastic. Nu avem cu ce să ajutăm și nici nu s-ar pune problema.
-Toată lumea îl știe pe Flavius, toți îl iubesc. Soția mea e șefa clinicii unde face el dializă de 30 de ani. E cel mai vechi pacient din România, îl dăm exemplu la toată lumea.
La plecare, medicul parcă are un tremur în voce.
-Să știți că m-ați impresionat foarte tare cu prietenia voastră.
Mai trec câteva luni și pe la începutul pandemiei îmi fac o legitimație de plimbat câinele, iau două cafele și trec pe la Pitic acasă. A doua zi se interna din nou. Peste încă o săptămână într-o duminică, Grasu’ primește un telefon de la Piti.
-Gras’, te-am sunat să-ți zic că e gata.
-Hai mă Piti, că ai trecut tu prin chestii mai grele!
-E gata, Grasule, nu mai pot. Plus că de o săptămână nu îmi face nimeni nimic. Ne lasă niște medicamente dimineața și nu mai vezi pe nimeni până a doua zi. Fii atent. Începe să strige de pe patul spitalului, „Bă tâmpiților, veniți careva până aici!” Nu a venit nimeni.
A doua zi Piti a intrat în comă și apoi s-a stins.
Asta a fost acum cinci ani. S-au împlinit săptămâna trecută. După niște beri Marius plânge cu portertul lui Piti în față.
Dumnezeu să te odihnească, Șefu’ Zonei!
