Statul matrioska

Am citit recent o carte interesantă „Maratonul de 100 de ani” scrisă de Michael Pillsbury, unul din specialiștii în China ai CIA și ai varii think-tankuri americane. Cartea e valoroasă din mai multe puncte de vedere și mi-a oferit accesul la unele informații inedite pentru mine. Cu titlul de exemplu: nu cunoșteam implicarea chineză (anti-sovietică) în cadrul conflictelor din Afghanistan și  Angola, sau faptul că Nixon oferise părții chineze acces la informațiile furnizate de sateliții militari americani.

Pillsbury, unul dintre cei mai avizați analiști americani în problema chineză, a făcut parte din primele grupuri de specialiști care alături de Nixon și Kissinger au elaborat schema deschiderii SUA-China din anii 70. Apropo, una din tezele lui este că inițiativa deschiderii aparține Chinei și lui Mao personal, nu lui Nixon/Kissinger așa cum e îndeobște cunoscut în relațiile internaționale. Teza generală a cărții e următoarea: dintr-un susținător al deschiderii față de China, Pillsburry a devenit un avocat al unei politici americane agresive întrucât, într-un târziu a realizat că partenerul asiatic are o strategie pe termen lung de a detrona America și a deveni prima putere economică a lumii. Așa cum am spus, sunt foarte multe informații interesante, ceea ce cred că mă va determina să fac un podcast mai vast, în care să comentez informațiile oferite de carte și interpretările autorului. 

Pentru astăzi m-am gândit să mă opresc la unul din principalele „reproșuri” pe care Pillsbury, și partida „șoimilor” americani le aduce Chinei: faptul că statul chinez și-a păstrat un cuvânt determinant de spus, de multe ori chiar majoritatea acțiunilor, în principalele companii chinezești, mai ales în cele care acoperă domeniile strategice. Acest rol principal la care statul chinez nu vrea să renunțe ar fi neconform cu economia de piață, necapitalist, nedemocratic, spuneți-i cum vreți. Sigur că afirmația poate fi privită din mai multe unghiuri. Între altele, așa cum admite chiar Pillsbury, sistemul chinezesc al firmelor considerate „campioane naționale”, e de fapt o adaptare locală a mai vechilor sisteme zaibatsu/keiretsu din Japonia, chaebol în Coreea, de care americanii nu par să fie foarte deranjați. Și campionii naționali japonezi Toyota, Honda, Mitsubishi, Mitsui, Sumitomo  și cei coreeni precum Samsung, beneficiază de sprijinul activ al guvernelor respective, de comenzi de stat, acces la dobânzi preferențiale etc. Ce deranjează atunci în cazul Chinei, dimensiunea superioară, faptul că un stat mult mai mare și mai puternic poate asigura o protecție superioară? Din lectura cărții pare că pe autor îl deranjează cel mai mult pur și simplu participarea statului, faptul că politicul și nu capitalul poate avea ultimul cuvânt.

Acest lucru mi-a determinat o scurtă reflexie asupra accepțiunii de stat  și asupra structurii puterii în China și Rusia vs. Statele Unite. Lucrurile sunt valabile atât în sfera politicului când și în cea economică. În China sau Rusia statul aparent este în mare măsură și statul real. Putin sau Xi Jinping, deși au fost selectați și promovați dintr-o zonă de stat profund, aparatul de intellingece sau după caz  partidul comunist chinez, odată promovați în funcțiile de conducere reprezintă cu adevărat centrele de putere ale statelor respective. În occident, și cu titlul de exemplu aleg Statele Unite, lucrurile nu funcționează așa. Spre deosebire de statele etichetate ca „autoritare” în occident statul aparent este foarte diferit de statul real, de centrele reale de putere. Aș zice, ușor ironic, că statul occidental, statul oligarhiilor liberale este în fapt un stat matrioșka. Nu doar că adevărata putere nu este la suprafață (în statul aparent – reprezentat de parlamente, politicieni etc) dar nu aș localiza-o nici măcar în zona așa-zisului stat profund – aparatul de intelligence, structuri de partid. Un al treilea nivel și mai puternic este reprezentat de puterea economică. Să dăm un exemplu: în rândul acționarilor tuturor marilor companii americane listate la bursă veți găsi nume ca Blackrock sau Vanguard. Se poate argumenta că aceste nume Blackrock, Vanguard și oligarhia fianciară care le alcătuiește reprezintă statul real (puterea reală) în sistemul neo-liberal și că statul profund (matrioska 2 – intelligence) sunt doar angajații lor. Matrioska 1, cea vizibilă, politicienii, sunt tot niște angajați, cei care asigură interfața cu publicul și iau contra-cost și picioarele în fund.

Schematic ar fi cam așa:

Matrioșka Mare – statul aparent (politicul, zona vizibilă);

Matrioșka Mijlocie – statul profund (aparatul de intelligence, experți, armată etc); 

Matrioșka Mică – statul real (oligarhia financiară);

Ca să revenim de unde am plecat: dacă așa stau lucrurile, reproșul lui Pillsbury cu privire la participarea statului chinez în acționariatul „campionilor economici chinezi” devine perfect logic. Statul real american (matrioska mică, oligarhiile financiare) nu sunt lăsate să intre de statul aparent (și real) chinez. Evident că în tot procesul nu e vorba de niciun fel de privatizare, termen cu care ne-au fost luați nouă ochii în anii 90, ci de o trecere de la statul național (român, chinez, polonez, rus etc) la statul real, oligarhic, al regimurilor oligarhice neoliberale. Un fel de „ridicați-vă voi, să ne așezăm noi”.

Am scirs deja mai mult decât îmi propusesem. Închei spunând că, din punctul meu de vedere puterea reală nu se află nici măcar la acest nivel 3, al oligarhiilor financiare ci și mai adânc. Dar despre acestea cu altă ocazie.