În Nobila Casă, cel de-al doilea roman despre Hong Kong scris de James Clavell (se pronunță cu accent pe ultima silabă) apare foarte scurt menționat numele lui Sun Yat-sen, părintele revoluției chineze de la 1912. Contextul e următorul: taipanilor Nobile Case li se cere ca favoare care nu poate fi refuzată sprijinirea acestui revoluționar. Eu am crezut că e vorba de o licență literară a lui Clavell și de o tendință a acestuia de a-și implica personajele în toate evenimentele istorice relevante. Ei bine, nu este așa. Sun Yat-Sen a fost într-adevăr finanțat de Ho Kom-tong, unul din compradorii Nobilei Case și fratele mai mic al al lui Sir Robert Ho Tung – patriarhul și cel mai bogat om al Hong Kongului. Paranteză- termenul de comprador vine din portugheză unde înseamnă, evident, „cumpărător” și îi desemenează pe chinezii care asigurau intermedierea între casele comerciale occidentale și Marea Chină. Treptat aceștia au ajuns putred de bogați dar în același timp au devenit părtași la exploatarea țării lor de către traficanții de droguri/ colonialiști. Așadar, în contextul nostru, revoluționarul Sun Yat Sen, cel care a dat jos dinastia manciuriană Qing, a fost sprijint de angajații marelui capital britanic. Hmmm?
Cum trebuie înțeles acest adevăr istoric destul de puțin cunoscut și deranjant pentru toate părțile implicate. Teoria oficială occidentală spune cam așa: chinezii îi urau pe manciurieni așa că și compradorii, atunci când au făcut destui bani, au început să dea prioritate sentimentelor naționale și să pună umărul la înlăturarea ocupație străine.
Președintele Mao, cel care a înlăturat ocupația străină din China și a încheiat secolul rușinii, îi ura pe compradori dar în același timp îl stima pe Sun Yat-sen în care vedea un precursor al propriei revoluții.
A treia teorie, cea a scepticului din mine, spune în felul următor: ce ne spun istoricii occidentali e bullshit. În epoca de maximă putere a Imperiului Britanic era absolut de neconceput ca un comprador să se implice în politica de stat a Chinei fără să aibă acceptul stăpânilor săi, marii capitaliști și guvernanți britanici. Prin urmare, finanțarea revoluționarilor chinezi a fost o răzbunare a occidentalilor împotriva dinastiei Qing care se aflase destul de deschis în spatele Revoltei Boxerilor. Cum dinastia Qing nu era suficient de puternică pentru a se lupta deschis cu ocupanții occidentali, au ales strategia indirectă sprijinindu-i pe revoluționarii boxeri, naționaliști chinezi de la începutul secolului XX. Reciproc, britanicii și-au plătit polițele tot indirect, prin chinezii controlați de ei – compradorii- care au sprijint un naționalism chinez pro-occidental și anti-manciurian.
Dar mai este și o a patra posibilitate: poate într-adevăr chinezii ca Sun Yat-sen, sau chiar compradorii, au gândit lucrurile pe termen lung socotind că pentru a scoate China din înapoiere este mai întâi necesar pactul cu diavolul, cu comercianții de opiu și imperialismul britanic.
În tot acest teatru al umbrelor până la urmă cine pe cine a folosit? Britanicii pe chinezi și pe Sun Yat-sen pentru a scăpa de o dinastie incomodă, sau chinezii pe britanici, pentru a scăpa de aceeași dinastie decrepită și a moderniza China? Vorba lui Zho Enlai, când a fost întrebat despre Revoluția Franceză, poate a trecut prea puțin timp pentru a răspunde cu claritate la această întrebare. Au trecut doar 110 ani.
