Taina teroristei oarbe

Preambul:

Într-una din discuțiile purtate cu Nikolai Starikov a venit vorba despre Lenin. Știam opiniile lui despre Stalin, însă nicăieri în „Naționalizarea Rublei – calea spre suvernaitatea Rusiei” cartea pe care o editasem, nu apăruseră opinii clare despre Lenin. Se făceau doar aluzii la niște obligații pe care Lenin și le asumase față de sponsorii occidentali ai bolșevicilor. „Occidentalii l-au trimis pe Lenin în Rusia?”, l-am întrebat pe Nikolai Viktorovici. „Da, au făcut o greșeală”. „O greșeală?” Am repetat eu mirat, în mintea mea Lenin fiind sinonim cu distrugera Imperiului Rus. ” O MARE GREȘEALĂ!” A accentuat Starikov.

Din același ciclu vă prezint opiniile lui Starikov despre atentatul care a zguduit Rusia în august 1918. La mai puțin de un an de la victoria bolșevicilor, Lenin era împușcat în plină Moscova de o teroristă pe nume Fanny Kaplan (Faiga Haimova Royblat). Iakov Sverdlov, omul care a preluat puterea temporar imediat după încercarea de asasinat și a decis lichidarea rapidă și fără judecată a teroristei, era cel care ordonase asasinarea familiei țariste.

(Articol de pe portal-kultura.ru, 29 august 2013)

La 30 august 1918, acum 95 de ani, pe teritoriul fabricii Mihelson din Moscova s-au auzit împușcături. Conducătorul revoluției, Vladimir Lenin, a fost grav rănit – două gloanțe l-au nimerit. Se pare că despre acest eveniment știm totul. Dar, în realitate, atentatul asupra lui Lenin este mult mai enigmatic decât cazul asasinării lui John F. Kennedy.

Să începem cu faptul că în Ilici a tras… o oarbă. Lee Harvey Oswald era un trăgător prost, dar măcar vedea. Iar Fanny Kaplan și-a pierdut vederea cu unsprezece ani înainte de evenimentele descrise. În mâinile fetei a explodat o bombă artizanală adusă de iubitul ei. „La 22 decembrie 1906, într-un hotel negustoresc din Kiev, pe Podol, a avut loc o explozie într-una din camere. Femeia a fost arestată, bărbatul a dispărut. Minora Kaplan a fost condamnată atunci la muncă silnică pe viață. Deși nu era vinovată – dispozitivul îl confecționase tâlharul și hoțul Iakov Șmidman”, – povestește scriitorul și istoricul Viktor Topoleanțki.

În 1917, „victima țarismului” a fost tratată, a ajutat-o Dmitri Ulianov. După operație, Kaplan a început să se orienteze singură în spațiu, distingea chiar siluetele oamenilor. Dar pentru rolul de ucigaș plătit, firește, nu era potrivită.

Mai mult decât atât, la 30 august un înalt demnitar bolșevic fusese deja ucis – dimineața, la Petersburg, fusese împușcat șeful CEKA local, membru al CC al RSDRP (b), Moisei Uritski. Iar Lenin, conform versiunii oficiale, a apărut la miting fără pază.

Chiar și aceste două fapte arată: cu atentatul nu este totul simplu. Dar pentru a construi ipoteze, trebuie să înțelegem ce se întâmpla atunci în țară.Să parcurgem punctele de reper ale anilor 1917–1918.

Februarie 1917. „Abdicarea” țarului. De ce în ghilimele? „În arhive nu există și nu a existat niciodată un document numit «Abdicarea lui Nicolae al II-lea de la tron». Există o pagină dactilografiată, intitulată «Către Șeful Statului Major». Pe care, cu creionul, stă presupusa semnătură a țarului – «Nicolae». Alte documente pe care le-a vizat cu creionul nu există”, – explică istoricul Nikolai Starikov. Oricum, suveranul a fost dat jos. Ca putere aparent legitimă în Rusia devine Guvernul Provizoriu.

Martie 1917. Din închisori sunt eliberați revoluționari și infractori de drept comun. Guvernatorii tuturor regiunilor sunt demiși. Poliția este desființată. Anarhie. Inclusiv în armată. După Ordinul nr. 1, ofițerii nu mai au dreptul să comande soldaților, dezertarea ia proporții masive.

Octombrie 1917. „Asaltul” de operetă al Palatului de Iarnă, al II-lea Congres Panrus al Sovietelor de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților… Folosind terminologia juridică, puterea legitimă în țară nu mai există, ea este capturată de uzurpatori. Imperiul se crapă rapid pe cusături, este sfâșiat ca o pătură peticită de naționaliști, extremiști și separatiști.

Decembrie 1917. Începutul negocierilor de pace. Supraputerea – membră a Antantei – iese definitiv din jocul geopolitic.Succesiunea evenimentelor este foarte logică. În mai puțin de un an, un stat uriaș – care trăia nu fără probleme, dar astfel de probleme există peste tot și întotdeauna – este transformat în mod planificat într-un teritoriu sfâșiat în numeroase „principate” independente.

Ianuarie 1918. Aici totul este foarte ambiguu. Troțki sabotează negocierile cu germanii pentru pace, Lenin în același timp începe să formeze Armata Roșie. Al III-lea Congres Panrus al Sovietelor de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților consfințește crearea Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse (RSFSR).

Martie 1918. Pacea de la Brest – Rusia învinsă iese din război. Dar simultan începe așa-numita „înaintare triumfală a puterii sovietice” – bolșevicii stabilesc controlul asupra țării fără vărsare de sânge. Același Ilici, care dezmembrase Rusia, s-a apucat brusc de exact contrariul – a început cu energia care îl caracteriza să adune imperiul.

Iulie 1918. Lună foarte bogată în evenimente. Constituția țării este pregătită, urmează să fie aprobată pe 10. Dar pe 6 începe revolta eserilor de stânga, ei îl ucid și pe ambasadorul german Mirbah. În timp ce bolșevicii încearcă să supraviețuiască, cineva distruge întreaga familie țarului (vom reveni puțin mai jos la asta). Încep acțiunile active de luptă ale Războiului Civil, iar „aliații” din Antantă iau decizia de intervenție. Debarcare la Arhanghelsk apare deja pe 2 august.

Iar curând Lenin primește două gloanțe. Coincidență? Deloc. Liderul țării, care încearcă să facă noua putere legitimă, este încercat să fie eliminat.

Eserii de stânga – aliați ai bolșevicilor. Deși aceștia nu au aprobat niciodată metodele lor teroriste sângeroase. Totuși, ei sunt parteneri cu drepturi depline, intră în toate Sovietele, unde bolșevicii (iertați tautologia) nu au majoritate. Pluripartidism. Eserii conduc uneori. „Și încă cu ceva au fost cimentate acum relațiile bolșevico-esere de stânga – cu sânge. În timpul loviturii de stat de la Moscova, cum indica cu entuziasm Buharin, «eserii de stânga cu toată activitatea și cu un eroism extraordinar au luptat cot la cot cu noi…»”, – scria istoricul Iuri Felștinski, pe care e greu să-l numeri printre roșii. Adică, eserii de stânga nu aveau motiv de revoltă. Dar revolta de ce a avut loc…Așa că, execuția Romanovilor. Lenin nu avea niciun motiv să ucidă familia augustă. Mai mult decât atât, monarhul detronat era activul său cel mai valoros. Să ne jucăm puțin cu istoria alternativă. Să ne imaginăm un astfel de scenariu: vara sau toamna anului 1918, Romanov Nikolai Aleksandrovici – simplu cetățean al RSFSR – face o declarație. Că nu a abdicat – documente în acest sens nu există. După care le formalizează după toate regulile, dar deja în favoarea bolșevicilor. Și devine, să zicem, un membru nominal al guvernului, de la nepartini. Sau de la monarhiști. Mai mult decât atât, transmite noii puteri legitime o parte din rezerva de aur a Rusiei, care se află în Anglia – circa 300 de tone. Dreptul de a dispune de ea îl avea doar el sau moștenitorul său, în lipsa acestora aurul și astăzi zace în seifurile Albionului cețos.

Toate acestea le formalizează un jurist cu diplomă, un anume Vladimir Ulianov. Om inteligent, viclean, dur, curajos și cinic. Ultimul – tot un compliment. Un politician nu poate fi altfel. Să-l convingă pe țar, Ilici ar fi putut. De exemplu, propunându-i securitate familiei sale.În favoarea acestei versiuni vorbește intenția lui Lenin de a-l transporta pe Nicolae la Moscova și de a organiza un proces (fapt cunoscut). Și tocmai în cursul ședințelor ar fi putut ieși la iveală detalii curioase despre „abdicarea”. Și cetățeanul Romanov face declarațiile sale oficiale. Adică transmite frâiele conducerii țării bolșevicilor și îi declară dușmani ai poporului pe oamenii care l-au trădat în februarie 1917.

Aici ar fi putut apărea un caz juridic neplăcut. Puterea leniniștilor devine de două ori legitimă. Iar toate faptele anterioare ale unor anumiți oameni, începând din februarie 1917 – nu. Succesorul oficial al monarhiei poate declara ilegale acțiunile lor. Întreaga mișcare albă (generalii care, de fapt, au organizat „abdicarea”) – rebeli. Naționaliștii, separatiștii și ceilalți – de asemenea. Și nicio măcelărire civilă.Rezultat. În țară – putere puternică. Rusia – din nou membră a Antantei. Are drept de vot în alianță și parte la împărțirea „prăzii” germane postbelice. Cui îi trebuie asta? „De moartea lui Lenin erau interesați exact aceleași forțe ca și de moartea lui Stalin în ’53, adică dușmanii externi și interni ai Rusiei. Vara anului 1918, toți cei care voiau ca Rusia să se păstreze ca stat treceau de partea bolșevicilor. Cât despre eserii de stânga, ei au alunecat spre contrarevoluție, au început să execute comanda externă”, – este convins istoricul Serghei Kremliov (Brezkun).

Revolta eserilor, Războiul Civil – puterea centrală deja nu mai este tocmai putere. Plus că este ucis țarul, adică jokerul din mânecă al lui Ilici nu mai există. Dar ancheta nu se poate face, aici ar fi bine să rămâi tu însuți în viață în conflict cu ucigașii profesioniști – eserii.Conducătorul, care anterior disprețuia paza, cu greu ar fi putut permite să fie împușcat pur și simplu. Mai ales după uciderea lui Uritski. În legătură cu aceasta apar întrebări. De exemplu, știa oare Ilici la mitingul din 30 august că șeful CEKA din Petersburg era deja mort? Unde a dispărut paza sa la fabrica Mihelson și cine anume o conducea? Din păcate, aceste nuanțe extrem de interesante nu au fost încă studiate de istorici.

Lenin a supraviețuit, organismul său era foarte puternic. Dar în momentul în care el încă zăcea în patul de spital, în țară a început așa-numitul Teror Roșu. La 2 septembrie 1918 l-a anunțat Iakov Sverdlov. El, a doua zi – 3 septembrie – a ordonat executarea fără judecată și anchetă a lui Fanny Kaplan. Cadavrul „teroristei” a fost ars într-un butoi. Martorii nu sunt necesari. „Sverdlov – una dintre cele mai obscure figuri ale vârfurilor bolșevice. Pe conștiința sa – terorul sângeros și distrugerea familiei țarului”, – este convins Nikolai Starikov.

Însăși „răzbunarea” – încă o ciudățenie. De la atentat asupra conducătorului au trecut doar două zile, iar pentru Terorul Roșu, care este anunțat brusc, totul este deja pregătit. Plus că este complet neclar cine și pe cine teroriza atunci. Un lucru este clar – după o jumătate de an au învins oamenii lui Lenin. Iar Sverdlov – al doilea om din PCUS(b) – în martie 1919 a murit de „gripă spaniolă”.

Ilici l-a supraviețuit cu cinci ani. Este foarte interesant să privești fotografiile lui Lenin. Iată o fotografie din 1920 – plin de forțe, cu privire inteligentă. Începutul lui 1922, cu Stalin, la Gorki – a îmbătrânit, dar doar puțin. La fel de inteligent, viclean. 1923, din nou Gorki – un corp uscat cu privire nebună. Cadavru viu. Rezultat – după înmormântarea lui Ilici, în țară a continuat timp de cincisprezece ani lupta pentru tron.

Cineva l-a ajutat pe Lenin să ajungă la putere. Acestui „cineva” îi datora, avea față de el anumite obligații. Deloc umanitare față de Rusia. Dar Ilici l-a înșelat pe comanditar și a început să renască imperiul. Chiar dacă sub alt nume. Pentru care a primit revoltă, două gloanțe, Război Civil, iar apoi, se pare, și otravă. Completând astfel lista conducătorilor ruși care au plecat pe lumea cealaltă în mod violent.