Prietenul Caius Roncea are câteva obsesii care se manifestă în public. Prima din ele este de natură politică: dacă membrii familiei regale și-ar fi respectat propriul statut pe jumătate cât îl respectă Caius, România ar fi revenit de mult la monarhie. A doua obsesie ține de carmangerie: de fiecare 1 decembrie, la Moșnița se fac cârnați după rețeta casei. Cum mama lui Caius e de origine maghiară, cârnații se fac la marele protocol. În fiecare an, noi, muncitorii necalificați, suntem întâmpinați cu cafea, pâine proaspăt făcută la cuptor și un vailing de jumări, ca să prindem puteri. Trecem la curățat usturoiul, vreme tocmai potrivită ca să ne întărim cu un prim păhărel de răchie în timp ce mama lui Caius pregătește amestecul de mirodenii. Apoi se merge în garaj unde începem amestecatul manual al cărnii cu slană. Dacă tot ne sunt înghețate mâinile ne hotărâm să scoatem primele beri de la congelator. „Trebuie amestecat până asudă grinda” spune mama lui Caius văzând cum tragem chiulul. În etapa următoare amestecul de carne și mirodenii trebuie tras în maț: „aici e nevoie de mână de fată tânără” suntem atenționați de instructoare, supărată că niciuna din nevestele prietenilor nu pare a fi interesată de manevrarea cu dibăcie a cârnatului.
Dar prea m-am luat cu cârnații.. Să revenim. A treia obsesie a lui Caius e muzica. A patra e Grecia. A cincea e colectatul de autografe: dacă vreun beșondru englez mai poate ține pixul în mână, Caius va fi lângă el cerându-i o semnătură pe coperta vinilului scos acum o sută de ani.
În general privesc cu simpatie aceste pasiuni ale lui Caius chiar și în ocaziile când le combină. De exemplu, de un întâi decembrie, în timp ce făceam cârnați, ne-a pus să ascultăm muzică grecească timp de vreo patru ore. La un moment dat nu am mai rezistat și am cerut să mai ascultăm și altceva. „Sigur, ce ai vrea să pun?” mă întreabă Caius. „Caută pe YouTube și pune Corneliu Vadim Tudor cum înjură”, am cerut eu. După ce l-am auzit blestemând „pitica nenorocită” care îl evacua din sediu am reușit să ies din melancolia mediteraneeană în care mă aruncase muzica lui Dalaras.
Dar să revenim la lucruri serioase. Într-o după amiază de toamnă plictisul meu s-a intersectat cu două pasiuni ale lui Caius: muzica și autografele, ba chiar și cu o a treia dacă acceptăm că monarhismul are anticomunism în ADN. La Casa Tineretului se lansa albumul „Trupe interzise în comunism”. Casa Tineretului din Timișoara e o chestie nefrecventabilă, în special dacă ești tânăr. De ce, n-aș putea spune pentru că nimic luat în parte nu e foarte rău, dar ansamblul e cumva nepotrivit. O clădire cu arhitectură modernistă pentru anii 70, prea mare, prost împărțită, cu holuri imense înalte și prost luminate, prost mobilată și preluată de bișnițari imediat după Revoluție. Singura afacere care a funcționat bine acolo a fost o sală de culturism la subsol. Surprinși neplăcut de acest lucru, bișnițarii au evacuat culturiștii pentru a da sala pe mâna unui havăr de-al lor. Urmarea se poate bănui. De atunci singurul business care trăiește e un local intitulat „80’s”, probabil deceniul când a fost zărit ultimul tânăr pe holurile imense ale clădirii. Chiar și așa, pub-ul ocupă cam 5% din suprafața Casei Tineretului. În rest, această clădire imensă își găsește utilitatea doar când se fac alegeri și în ea se organizează secțiile de votare. După care alegerile se anulează.
Nu m-aș fi dus la lansarea acestui album: „Trupe interzise în comunism – volumul 3 sau 4” dar sincer, nu aveam ce face. În general, la Timișoara nu ai ce face de la finalul lui octombrie până la mijlocul lui aprilie. Urmează o lună și jumătate de vreme bună, apoi e prea cald și iar nu ai ce face până la mijlocul lui septembrie. Am urmărit cu atenție derularea acestui ciclu. Cu asta mă ocup. Sunt la sezonul 50 și în tot acest timp nu s-a schimbat nimic. Această lâncezeală cronică trebuie că a împins lumea spre lucruri nesăbuite cum ar fi muzica rock și Poli Timișoara.
În ceea ce privește muzica, potrivit topurilor all-time, patru din primele cinci albume de rock românesc și nouă din primele douăzeci au fost făcute de trupe înființate în Timișoara. În sâmbăta cu pricina însă, Casa Tineretului era plină de dizidenți muzicali, nu de vedete. Oamenii care avuseseră curajul să se ia la trântă cu regimul Ceaușescu. Din această luptă inegală ieșiseră învingători, iar libertatea odată câștigată le-a permis să-și urmeze muza care pare să fi avut o preferință pentru Germania. Aici și-au putut împlini visele angajându-se ca tehnicieni auto, paznici sau pur și simplu trăind din ajutor de șomaj. Cei mai răsăriți au devenit un fel de securiști pe invers.
Având problema autografelor deja rezolvată, Caius Roncea mă aștepta cu o bere desfăcută privind cu detașare pregătirile de concert alte trupelor reunite. Câteva zeci de oameni, camere de luat vederi, microfoane…. Eu însă nu am reușit să găsesc pacea interioară a prietenului meu, așa că după vreo două piese l-am îndemnat spre ieșire pentru a ne mai lua o bere, două. Apoi când Caius, cu inimă mare, și-a exprimat regretul cu privire la audiența restrânsă, se pare că a intrat vrăjmașul în mine și m-am pus să-i boscorodesc pe cei din sală insinuând că de fapt „comunismul i-a făcut mari, singurul lor motiv de laudă și prestigiu fiind că ar fi fost cenzurați”. Întrucât în astfel de momente berea nu mă ajută, am ieșit afară să mă răcoresc.
Toamna, broaștele din bălțile învecinate Casei Tineretului nu mai orăcăie. Acolo se pot vedea, abandonate de 25 de ani, fundațiile unei universități private. La 80’s au început să vină clienții din zonă. Aerul poartă mirosul frunzelor adunate de țiganii de la salubritate. Undeva în stânga, în luminile obscure ale serii, marele oval de beton al Stadionului 1 Mai pe care nu s-a mai jucat de ani de zile așteaptă liniștit demolarea. Sunt acasă, sunt mulțumit.