Ungaria 1956 – Cum i-au ucis naziștii pe comuniști (18+)

Dacă tot am vorbit în treacăt de Revolta Maghiară din 1956 și de suprapunerea celor două crize, Suez, respectiv Budapesta, închid astăzi subiectul oferind traducerea unui articol apărut pe blogul scriitorului rus Nikolai Starikov. Evident, e de așteptat ca punctul de vedere maghiar să fie radical diferit de cel al rușilor cu privire la evenimentele de acum 70 de ani. Totuși, principiul audit altra pars, ne oferă perspective inedite care merită explorate.

Un ultim comentariu relevant pentru cele întâmplate în România în 1989, subiect care m-a preocupat, după cum se știe. Aurel Rogojan, fostul șef de cabinet al șefului Securității, generalul Iulian Vlad, rememorează o vizită a generalului la arhive unde ar fi cerut să vizioneze fotografiile cu ororile de la 1956: soldați spânzurați, spintecați, arși de vii. Implicațiile sunt certe: măcelul comis împotriva soldaților sovietici și a comuniștilor budapestani ar fi jucat un rol important în decizia Securității de a-l abandona pe Ceaușescu fără luptă în 1989.

Aveți mai jos câteva din imaginile pe care probabil le-a vizionat și generalul Vlad în 1989.

Articol și imagini preluate de pe blogul lui Nikolai Starikov https://nstarikov.ru/vengriya-1956-god-kak-fashisty-ubivali-kommunistov-18-81517

În octombrie – noiembrie 1956, în capitala Ungariei a avut loc o veritabilă revoltă fascistă. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ungaria a luptat de partea lui Hitler. În total, aproximativ 1,5 milioane de cetățeni maghiari au apucat să lupte pe Frontul de Est, dintre care circa o treime au murit, iar o altă treime au fost luați prizonieri. În timpul războiului, maghiarii s-au remarcat nu atât pe front, cât prin cruzimile comise împotriva populației civile din regiunile Briansk, Voronej și Cernihiv. Acolo și astăzi maghiarii nu sunt pomeniți cu vorbe bune. În plus, maghiarii au comis atrocități și în Voivodina iugoslavă. În 1944, germanii au realizat o lovitură de stat în Ungaria și l-au pus la putere pe Ferenc Szálasi. Erau niște naziști pur-sânge – evreii maghiari au început să fie deportați imediat în lagărele de exterminare. Spre sfârșitul războiului, Armata Sovietică a cucerit Budapesta cu asalt, iar fasciștii germani și maghiari au apărat orașul mai mult timp decât au apărat Berlinul. Cu alte cuvinte, la unsprezece ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în Ungaria erau cu grămada „foști” care posedau niște abilități foarte bine definite.În octombrie 1956, în capitala Ungariei a fost pus în scenă un scenariu de tip „colorat”. Totul a început cu demonstrații ale studenților, însă în doar câteva zile situația a degenerat în atrocități de neimaginat. Comuniști, angajați ai securității statului, trecători întâmplători erau uciși în cele mai bestiale moduri. Armele erau distribuite liber, direct pe străzi, oricui dorea.

. 

Adevăratele cauze ale organizării de către Occident a revoltei maghiare sunt analizate în detaliu în cartea mea „Războiul. Cu mâini străine”, unde o întreagă capitol este dedicat studierii amănunțite a acestei probleme.De aceea, acum vom examina doar UN episod al acestei tragedii. Trupele sovietice au fost introduse în Budapesta de două ori. La 30 octombrie 1956, ele nu mai erau în oraș, fuseseră retrase. A urmat o „încetare a focului”. Foarte asemănătoare cu ceea ce vedem acum în Donbas. Fasciștii interpretează întotdeauna armistițiul exact așa.Ce se întâmpla în Budapesta după „încetarea focului” descrie un martor ocular astfel:„…Pe fostul locotenent-major de la securitatea statului l-au scos legat în mijlocul curții. A fost supus unor chinuri sadice. Mai întâi l-au bătut la picioare și l-au snopit în bătaie până când a căzut, apoi l-au spânzurat de picioare de un stâlp de iluminat din curte. După aceea, un locotenent-major din armată (un bărbat în tunică) a început să-i înfigă lovituri cu un cuțit lung, de treizeci-patruzeci de centimetri, în regiunea lombară și în abdomen. Apoi i-a tăiat urechea dreaptă victimei și i-a secționat tendoanele de la picioare – deasupra gambelor. Tovarășul supus torturilor era încă în viață, când vreo zece rebeli au adus în curte o femeie de vreo douăzeci și opt de ani. Văzându-l pe tovarășul torturat, femeia a izbucnit în plâns și a început să-i roage pe rebeli să n-o omoare, pentru că era mamă a trei copii și nu făcuse rău nimănui. S-a apropiat de ea locotenentul-major… apoi a lovit-o cu cuțitul. Ea a căzut. Atunci s-a apropiat un bărbat îmbrăcat în haine de deținut, a apucat-o de păr și a întors-o. Locotenentul-major a înfipt din nou cuțitul în trupul femeii. Mie mi s-a părut că era deja moartă. După aceea ne-au dus în subsol”.Evenimentul principal din 30 octombrie 1956 a fost asaltul asupra sediului comitetului orășenesc de partid de către detașamentele de insurgenți înarmați.Nu a fost o mulțime întâmplătoare sau o adunătură de derbedei – la asalt au participat trei tancuri. În interiorul comitetului se aflau soldații detașamentului de Securitate a Statului, comuniști și militari.

Sursa:  http://www.sovetika.ru/

EXTRAS DIN RAPORTUL LOCOTENENTULUI ISTVÁN TOMPA, ȘEFUL GĂRZII COMITETULUI ORĂȘENESC DE PARTID ȘI AL COMITETULUI ORĂȘENESC AL UNIUNII TINERETULUI MUNCITOR DE PE PIAȚA REPUBLICII«Pe 23 octombrie 1956, la ora 18:00, am sosit împreună cu sublocotenentul Várkonyi și cu patruzeci și cinci de luptători ai trupelor de securitate a statului la clădirea comitetului orășenesc de pe Piața Republicii. Luptătorii erau tineri de douăzeci – douăzeci și doi de ani, încorporați în serviciul militar în 1955. Eu eram șeful gărzii. Aveam sarcina de a prelua apărarea comitetului orășenesc și de a proteja cu orice preț clădirea și angajații aflați în interior. Până la evenimentele din 23 octombrie, clădirea era păzită doar de trei sergenți de poliție.Imediat după sosire, am raportat secretarilor Comitetului orășenesc de partid, tovarășilor Imre Mezey și Mária Nagy, iar apoi, pe baza înțelegerii cu ei, am trecut la organizarea pazei și la amplasarea posturilor. Luptătorii mei erau înarmați conform normei obișnuite. Aveau arme albe; comandanții de secții aveau automate, iar ofițerii – pistoale. Eu m-am instalat la etajul al doilea, iar tovarășul Várkonyi – la etajul al treilea… În dimineața următoare, pe 24 octombrie, a sosit întărirea – trei tancuri sovietice sub comanda unui căpitan, precum și un transportor blindat cu echipaj mixt format din soldați sovietici și elevi maghiari de la școala de transmisiuni, sub comanda unui locotenent-artilerist care îndeplinea și rolul de interpret. Soldații, la fel ca și tancurile, au rămas acolo până duminică……Starea de spirit a personalului gărzii se înrăutățea din oră în oră. Ei nu înțelegeau ce înseamnă ordinul transmis prin radio privind dizolvarea Direcției Securității Statului. Le-am explicat că acesta se referă doar la organele operative, în timp ce forțele armate însărcinate cu menținerea ordinii sunt acum mai necesare ca niciodată. Atunci luptătorii au decis să apere comitetul orășenesc cu toate forțele, fără a-și cruța viața.Pe 30 octombrie, în jurul orei 9 dimineața, s-a raportat o adunare de persoane înarmate. Puțin mai târziu, câțiva oameni înarmați i-au întrebat pe polițiștii din vechea gardă, care păzeau clădirea din exterior, despre angajații securității statului. Au pătruns în clădire și au încercat să verifice documentele gărzii, dar i-am respins, iar pe șeful lor l-am reținut și l-am dus la tovarășul Mezey, care l-a interogat și a dispus arestarea lui.Încă nu se trăsese niciun foc, dar pregătirile de pe piață nu prevesteau nimic bun. Se adunau tot mai mulți oameni înarmați, care se comportau tot mai zgomotos.Asaltul a început cu o salvă de arme de infanterie. După părerea mea, asaltul a fost bine organizat. Nu există nicio îndoială că insurgenții aveau conducători militari cu pregătire militară specială. Până la prânz, „frontul” din fața clădirii a rămas neschimbat. Insurgenților nu le-a reușit să se apropie de clădire. Colonelul din armată Astalos, aflat în comitet, mi-a spus că Ministerul Apărării promisese să trimită ajutor, așa că trebuia să rezistăm până la sosirea întăririlor. Se promisese ajutor și din cazarma Samuéli. Dar nu a sosit nimeni.În jurul prânzului a început bombardamentul de artilerie. La început a tras un singur tanc, apoi clădirea comitetului orășenesc a fost lovită de foc concentrat al trei tancuri. Până atunci aveam deja mulți răniți. Mulțimea de pe piață continua să crească. Insurgenții au ocupat acoperișurile clădirilor învecinate și trăgeau și de acolo».Despre evenimentele care au avut loc după asalt, când apărătorii au încetat rezistența, locotenentul Tompa a relatat următoarele: «Insurgenții înarmați au pătruns în clădire. A început un haos și o anarhie de neimaginat. Distrugeau, spărgeau, devastau, insultau grosolan femeile, urlau ca niște sălbatici, băteau cu sălbăticie pe activiștii de partid capturați.Împreună cu insurgenții a intrat în clădire un muncitor bătrân cu părul cărunt și, atunci când ticăloșii au vrut să se năpustească asupra noastră, el i-a oprit. Apoi ne-a adus haine civile și astfel a ajutat câțiva membri ai gărzii să fugă. Pe piața din fața Comitetului orășenesc de partid domnea o confuzie cumplită: oamenii alergau fără țintă în toate direcțiile, nu exista conducere sau organizare, ascultau de cel care striga mai tare. Tancurile au plecat, în locul lor au apărut mașini luxoase. Oamenii sosiți cu aceste mașini făceau poze fără întrerupere. Fotografiau execuția colonelului din armată Papp, care a fost ucis în cel mai bestial mod. Fața și partea superioară a trupului colonelului au fost stropite cu benzină, apoi a fost spânzurat de picioare și i s-a dat foc…Când seara, în ziua asaltului, am părăsit clădirea comitetului orășenesc îmbrăcat în civil, pe piață încă se simțea miros de carne arsă, continuau jafurile, zăceau cadavrele tovarășilor noștri uciși, iar „insurgenții” înarmați călcau în picioare trupurile comuniștilor uciși și scuipau pe ele. Garda a rămas fidelă jurământului său: a luptat cu tenacitate, pierzând sânge. Au supraviețuit doar câțiva dintre noi. Sublocotenentul Várkonyi și majoritatea soldaților simpli au fost uciși.»

Uciderea și atrocitățile au fost fotografiate cu mare atenție. Le veți vedea chiar acum. Chiar și după multe decenii trecute de atunci – sângele îți îngheață în vene…Forțele nu erau egale. Apărătorii clădirii comitetului orășenesc au decis să se predea. În plus, vă reamintesc, în jurul lor „domnea încetarea focului”. Secretarul Comitetului orășenesc de partid din Budapesta, Imre Mezey, a fost ucis atunci când a ieșit din clădire împreună cu doi ofițeri din armată pentru a începe negocieri privind încetarea rezistenței. Soldații care s-au predat au fost împușcați de la mică distanță, chiar la intrarea în clădire. Tocmai cadavrele lor apar în fotografiile îngrozitoare, care abundă în „plasa mondială”.Încă o dată – erau soldați, recruți în armată. S-au predat. Pe toți i-au ucis.

  

Dar ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost și mai îngrozitor. Au început ucideri bestiale, pur și simplu inumane. Colonelului József Papp, încă în viață, i s-a turnat benzină pe față și pe partea superioară a trupului, apoi a fost spânzurat de picioare și i s-a dat foc. Alți comuniști erau uciși nu mai puțin crud. Trupuri bătute, arse, mutilate erau atârnate de copaci de picioare, pe unii îi spânzurau în mod obișnuit.

Cam așa arăta „încetarea focului” în centrul capitalei ungare: fasciștii ucideau comuniști.La patru zile după aceste atrocități – pe 4 noiembrie 1956 – trupele noastre au intrat din nou în Budapesta…Acum câteva cuvinte despre pierderi. Desigur, aici propaganda liberală occidentală literalmente „înmulțește cu zece”. Veți găsi ușor pe internet și chiar în cărți cifre care spun că în timpul evenimentelor din 1956 au murit aproximativ 25.000 de unguri. Este o minciună, iar adevărul este următorul:

• Pierderile trupelor sovietice au fost de 720 de oameni uciși, 1.540 răniți și 51 dispăruți fără urmă. Majoritatea acestor pierderi s-au produs, paradoxal, în luna octombrie, și nu în timpul asaltului din 4 noiembrie, când părea că forțele insurgenților se înmulțiseră de zece ori. Printre soldații noștri au fost și uciși în mod bestial, arși de vii…
• Pierderile în rândul civililor unguri. Conform datelor oficiale ale Budapestei, între 23 octombrie 1956 și ianuarie 1957 (adică până când au încetat confruntările armate izolate dintre insurgenți și autoritățile ungare și trupele sovietice) au murit 2.502 unguri și 19.229 au fost răniți.

Chiar și aceste cifre arată cât de prudent a acționat armata noastră și cât de „nemasiv” a fost rezistența insurgenților. Când evaluăm acele evenimente, nu trebuie să uităm că insurgenții au eliberat din diferite închisori ale țării peste 13.000 de deținuți, dintre care aproape 10.000 erau infractori de drept comun. Asta înseamnă că oamenii erau uciși cu scopul de a jefui și de a pune mâna pe bunuri. Și ar fi continuat să ucidă și mai mult dacă sovieticii și comuniștii ungari – husarii lui Kádár – nu ar fi pus capăt acestor atrocități, intrând împreună cu soldații ruși în Budapesta cuprinsă de revolta fascistă.Țin să subliniez în mod special că în numărul victimelor evenimentelor ungare intră și cei uciși sau torturați în mod bestial chiar de către insurgenți, victimele împușcăturilor dintre insurgenți, comuniștii ungari și polițiștii care au luat parte la asaltul asupra Budapestei alături de ruși, trecătorii uciși accidental și, desigur, înșiși insurgenții.

 P.S. Pentru cei interesați să afle toate detaliile revoltei maghiare din 1956, vă recomand cartea mea „Război. Cu mâinile altora”.