Întrucât în zilele acestea se desfășoară Forumul Economic de la Davos m-am gândit să scriu câteva rânduri inedite despre Klaus Schwab. Informațiile de mai jos sunt verificate iar cititorul le poate considera certe. Voi semnala acolo unde speculez.
Ce făcea Klaus Schwab în timpul atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001? Ați fi probabil înclinați să spuneți că studia încălzirea globală într-un laborator elvețian sau că evalua capacitatea nutritivă a gândacilor, fiind deja la a treia coropișniță. Ei bine, garantat nu! Cum putem afirma cu siguranță asta? Foarte ușor, pentru că în dimineața zilei de 11 septembrie 2001, Herr Schwab, aflat chiar la New York, era invitatul rabinului Arthur Schneier în sinagoga din Upper East Side. Cei doi au luat micul dejun împreună și au vizionat îngroziți spectacolul morbid, condamnând extremismul religios[1]. De unde știm că nu au mâncat gândaci? Putem afirma acest lucru cu certitudine pentru că gândacii nu sunt un aliment kosher (Leviticul 11:20) și ne putem gândi că meniul oferit de gazdă s-a încadrat în aceste prescripții.
În ultimii ani Klaus Schwab a ieșit extrem de mult în lumina reflectoarelor așa că în acest scurt articol nu ne vom focaliza atenția asupra domniei sale, ci asupra gazdei dejunului din 11 septembrie 2001. Rabinul Arthur Schneier conducătorul congregației din extrem de bogatul Upper East Side al New Yorkului este o figură cel puțin la fel de interesantă. Pe scurt, în lumea realțiilor internaționale Rabbi Schneier este un gigant. În anul 2020, la împlinirea vârstei de 90 de ani, a fost felicitat între alții de Papa Francisc, Papa Emeritus Benedict al XVI-lea, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, Bill Clinton, Donald Trump, Vladimir Putin, Angela Merkel, Viktor Orban etc, etc, etc[2].
Rabbi Schneier s-a născut într-o familie vieneză. Tatăl, comerciant, a murit când Arthur era încă foarte tânăr. Odată cu Anschluss-ul familia s-a împrăștiat în lume. Actualul venerabil rabin ne spune că unchiul său a schiat până în Elveția iar el însuși, împreună cu mama, s-a refugiat la Budapesta. La finalul războiului, Arthur Schneier a revenit la Viena, unde unchiul său revenise în calitate de conducător al zonelor de ocupație americană ale Austriei[3]. (Zonele de ocupație americană din Austria au inclus Salzburg și Austria Superioară. Viena, ca și Berlinul, a fost împărțită temporar în sectoare de puterile învingătoare în războiul mondial). Din Viena, Arthur Schneier a emigrat în Statele Unite unde s-a înscris la facultate/ studii rabinice la Universitatea Yeshiva. La terminarea facultății, pe când avea douăzeci și șapte de ani, a fost invitat să conducă rugăciunile la deschiderea lucrărilor Senatului American[4]. După primii ani în conducerea unei sinagogi de importanță mai mică a fost desemnat conducătorul bogatei comunități din Upper East Side. A înființat o fundație numită „Appeal of Concience Foundation” preocupată de dialogul interconfesional și toleranță religioasă. În această calitate s-a întâlnit cu cei mai importanți lideri mondial și fiind decorat și stimat de întreg mapamondul. A fost și vice-președinte al Congresului Mondial Evreiesc (WJC) condus de Edgar Bronfman. În această calitate a vizitat frecvent Europa de Est în atribuțiile sale ca vice-președinte al WJC intrând politica internațională și liberalizarea politicii de emigrare.
Unei asemene cariere prodigioase merită cu siguranță să i se aloce mai multe volume. Eu însă mă voi opri doar asupra unor aspecte minore. M-am întrebat de exemplu, cum ajunge un tânăr emigrant orfan să conducă rugăciunile în fața Senatului American, sau cum ajunge un fugar pe schiuri șeful sectoarelor ocupate de americani ale Austriei? Să lăsăm pe moment deoparte asemenea întrebări în favoarea unei informații la fel de uluitoare ca întreaga carieră a lui Schneier: Arthur Schneier e un bun român. Poftim? Nu, nu am înnebunit. Înainte de a deveni celebru prin activismul în politica internațională, ba chiar înainte de a deveni rabin, Arthur Schneier a fost un bun român, cel puțin în accepțiunea autorităților americane. Cum așa? Simplu, conform propriilor declarații, vienezul Arthur Schneier a emigrat în Statele Unite la finalul anilor 1940 pe cotele de emigrare rezervate României[5]. Cum s-a putut așa ceva? Așa ceva s-a putut întâmpla pentru că mama sa fusese născută în România, la Iași. Gitel Schneier (născută Bergman) a fost fiica lui Moshe Bergman, bunicul lui Schneier fiind una dintre cele mai importante personalități ale orașului Iași, Av Beit Din (ABD,) adică conducătorul curții rabinice din capitala Moldovei[6]. La rândul său, bunicul Moshe era fiul unui alt ABD, rabinul Avraham Bergman din Yasinya (Galiția) și așa mai departe. Vedeți dumneavoastră, tânărul Arthur Schneier care ajungea în New York în 1947 se trage dintr-una din cele mai reputate dinastii rabinice din spațiul Est-European. Mă gândesc că, ar fi posibil ca pe lângă indubitabilele calități personale, la cariera fulminantă a lui Rabbi Schneier să fi contribuit familia și recomandările, așa cum ar trebui să fie în orice comunitate serioasă[7].
Legăturile lui Arthur Schneier cu România nu se limitează însă doar la invocarea unui act de cetățenie al strămoșilor. Schneier a vizitat adeseori țara noastră, l-a cunoscut personal pe Nicolae Ceaușescu cu care s-a întâlnit în mai multe rânduri, iar Moses Rosen, șef-rabinul comunității evreiești din România a fostul unul din prietenii săi. Legăturile dintre cele două familii rabinice au fost atât de apropiate încât la fiecare vizită efectuată la New York, Moses Rosen înnopta la familia Schneier. Mai mult decât atât, în 1980 Rosen a fost cel care a oficiat ceremonia religioasă la prima căsătorie a lui Marc Schneier, fiul rabinului american[8]. Aș specula că filiera Moses Rosen-Schneier a fost una dintre cele mai redutabile pârghii de influențare a politicii americane vis-a-vis de România. O astfel de pârghie ar fi putut fi activată atunci când se încerca organizarea unei vizite de stat, sau pentru a obține o declarație de sprijin față de politica anti-sovietică a României, sau pentru obținerea unor credite din partea unor instituții internaționale. Dar asemenea relații funcționează doar atât timp cât interesele converg și fiecare e conștient de locul său.
Ieșind de pe terenul speculațiilor și intrând pe cel al certitudinilor ne îndreptăm atenția spre fatidicul an 1989. În ianuarie 1989 direcția de contra-informații din cadrul Departamentului Securității Statului înregistrează una dintre cele mai mari victorii: arestarea diplomatului Mircea Răceanu ca spion american, o arestare impecabil documentată, cu fotografii compromițătoare, în fine, tot tacâmul. Mircea Răceanu este fiul adoptiv al lui Gheorghe Răceanu un vechi tovarăș al lui Ceaușescu, având drept tată natural, un alt tovarăș, pe Andrei Bernath. Pe 11 martie, via BBC și Vocea Americii, Nicolae Ceaușescu este somat să se retragă de la putere de către un grup de foști tovarăși condus de Silviu Brucan (Bruckner) despre care Ceaușescu însuși susținea că este tot agent american[9]. La finalul lunii martie, rugat fiind de instituții americane (nu speculăm care anume) Arthur Schneier pleacă la București pentru ultima sa întâlnire cu Nicolae Ceaușescu. La întâlnirea respectivă, Schneier solicită eliberarea lui Mircea Răceanu, dar este refuzat, președintele României susținând că se simte personal trădat de comportamentul agentului respectiv[10]. Ceaușescu nu a ascultat sfaturile primite de la Schneier care a fost nevoit să se întoarcă cu mâna goală din București.[11] La nouă luni de la fatidica întâlnire se întâmplă următoarele: Ceaușescu este împușcat în ziua de Crăciun într-o lovitură de stat condusă de Silviu Brucan și, în aceeași zi, un avion militar NATO, primul avion care a intrat în spațiul aerian al României după lovitura de stat de la București, îl preia pe Mircea Răceanu care tocmai fusese eliberat la instrucțiunile lui Brucan[12].
Ar mai fi multe de scris despre modul în care personaje mai puțin cunoscute publicului larg, dar foarte bine cunoscute decidenților, ne-au influențat și ne influențează existența. E suficient însă pentru o singură zi în care atenția ar fi trebuit să ne-o capteze Forumul Economic de la Davos.
Concluzie
Ce e important din toate informațiile de mai sus, cu ce trebuie să rămână cititorul? Din toate cele de mai sus important este să ținem minte că pe 11 septembrie Klaus Schwab nu a mâncat gândaci.
[1] Informație publică: https://www.jta.org/2002/02/05/lifestyle/religion-has-role-at-economic-forum
[2] https://www.worldjewishcongress.org/en/news/rabbi-arthur-schneier-a-giant-turns-90-6-0-2020
[3] Interviu cu Arthur Schneier https://www.un.org/en/awake-at-night/S3-E28-united-we-prevail-divided-we-fail
[4]https://www.rubio.senate.gov/public/_cache/files/dfd6c3c8-9c30-4b97-8ad4-57c4ed9df6d8/390B9F2C2D85273F0B770391B82E8771.galloway–sct-amicus-brief-final-.pdf
[5] Interviu cu Arthur Schneier https://www.un.org/en/awake-at-night/S3-E28-united-we-prevail-divided-we-fail
[6] Genealogia familiei poate fi studiată aici: https://www.geni.com/people/Rabbi-Moshe-Bergman-ABD-Jassy-and-later-of-Jassina-Korosmezo/6000000084679535261
[7] Dispariția bunicilor în timpul războiului, se pare în urma deportării în lagărul de la Auschwitz, face cu atât mai posibilă dorința comunității de a ajuta cariera unicului nepot. Interviu cu Arthur Schneier https://www.un.org/en/awake-at-night/S3-E28-united-we-prevail-divided-we-fail
[8] https://www.tabletmag.com/sections/news/articles/beachhead
[9] Textul complet al stenogramei CPEx din 13.03.1989 este disponibil în Revista Sfera Politicii Nr. 2(178)/2014, pp. 101-102, https://revistasferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_178-Rev1.pdf
[10] https://www.nytimes.com/1990/01/08/world/upheaval-east-dissident-ceausescu-political-prisoner-says-he-betrayed-ex-ruler.html
[11] Mircea Răceanu a fost ultimul condamnat la moarte din regimul comunist. Sentința pronunțată de judecătorul Gică Popa a fost ulterior comutată de Nicolae Ceaușescu la douăzeci de ani de închisoare. Pe 25 decembrie 1989 același Gică Popa urma să îl condamne la moarte pe Nicolae Ceaușescu. https://adevarul.ro/stiri-locale/alba-iulia/povestea-ultimului-condamnat-la-moarte-al-lui-1613734.html
[12] Cercetări și interviuri personale coroborate cu informații publice, de exemplu cele oferite de gen. Iulian Vlad în volumul de interviuri Rogojan, A., „Confesiuni pentru Istorie”. Informațiile oferite de I. Vlad documentează intervenția lui Brucan în noaptea de 22 decembrie în favoarea lui Răceanu, nu și evacuarea acestuia din România.
